sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Despre Sfântul Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi începătorul vieţii calugareşti. Este considerat de tradiţia monastică drep întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.

Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradiţiile creştine.

Viaţa lui a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii - Viaţa lui Antonie -, scrisă la puţină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 şi 359.

Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor ţărani crestini înstăriţi; aici a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică. După moartea părinţilor săi - Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi, venind, urmează Mie” (Matei 19,21). Antonie a primit acest cuvânt ca şi cum îi era adresat lui direct şi, după ce şi-a împărţit averea la săraci şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se aşază într-o fortăreaţă părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deşertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii crestini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecutiei lui Maximin.

În anul 312 se instalează deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariana.

Istoric

Sfântul Antonie s-a născut în preajma anului 250 în Egiptul de Mijloc, dintr-o familie creştină înstărită. La vârsta de 20 ani, deşi părea a fi destinat unui trai confortabil, s-a decis să-şi împartă averea săracilor. În primul moment s-a retras spre marginea oraşului natal, mai apoi s-a stabilit într-o necropolă abandonată, impunându-şi un ascetism sever. La vârsta de 35 ani, năzuind spre o izolare totală, s-a stabilit într-o fortăreaţă părăsită din deşert: Pispir (Deir al-Maimun), unde a petrecut 20 de ani de viaţă anahoretică. Mai apoi, în încercarea de a evita orice contact cu lumea, s-a retras într-un loc inaccesibil, pătrunzând adânc în deşertul de pe malul drept al Nilului. Aici a rămas o perioadă de 50 de ani, până la moartea sa întâmplată în anul 356.

Deşi Sfântul Antonie nu a fost organizatorul monahismului creştin, totuşi este perceput ca un „părinte fondator”. Influenţa sa extraordinară, precum şi fascinaţia pe care persoana sa a exercitat-o asupra contemporanilor retraşi în pustie, marchează, în mod real, începutul „mişcării” ce avea să se răspândească rapid în întreaga lume creştină. Anul fondării mănăstirii care îi poartă numele trebuie căutat în perioada cea a urmat imediat morţii sale trupeşti. Sursele literare relaţionează construirea primului nucleu monastic în zonă cu domnia împăratului Iulian Apostatul (361-363).

Discipolii Sfântului Antonie au ridicat o micuţă comunitate la baza muntelui, unde acesta şi-a petrecut ultima parte a vieţii în trup. Cu siguranţă, nucleu iniţial se rezuma la o bisericuţă, o trapeză şi câteva construcţii anexe (o bucătărie şi un depozit pentru alimente). Primii călugări obişnuiau să trăiască separat în peşterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau în fiecare Duminică şi sărbătoare liturgică majoră pentru Liturghie, în biserica centrală. Abia în a doua jumătate a secolului al V-lea anahoreţii retraşi în zonă au început să-şi construiască celule apropiate, în interiorul nucleului monastic iniţial. Cu toate acestea, regula discipolilor Sfântului Antonie a rămas semi-anahoretică, activităţile în comun fiind limitate la Liturghie, agapele duminicale şi ajutorarea fraţilor în nevoi.

De-a lungul secolului al V-lea, mănăstirea Sf. Antonie a fost un refugiu pentru asceţii din deşertul Sketis (Egiptul de Jos), forţaţi să-şi abandoneze chiliile datorită deselor şi violentelor atacuri ale berberilor. Între cei care au găsit adăpost aici amintim pe Sfântul Ioan cel Scurt (cel Mic), care şi-a sfârşit viaţa pământească în zonă.

În secolele VII-VIII, mănăstirea Sf. Antonie era ocupată de călugări melkiţi (cei care acceptaseră Ortodoxia chalcedoniană spre deosebire de majoritatea creştinilor egipteni, care rămăseseră fideli ereziei lui Eutihie; de la cuv. melek = rege – supuşi împăratului de la Constantinopol), fapt certificate de Sinaxarul Ethiopian: în anul 790, un grup de călugări monofiziţi de la mănăstirea Sf. Macarie din Sketis, deghizându-se în beduini, au reuşit să pătrundă în mănăstirea Sf. Antonie şi să recupereze moaştele Sfântului Ioan cel Scurt, pe care le-au transportat la mănăstirea din Wadi al-Natrun.

În secolul al XI-lea, comunitatea a fost lovită de o epidemie de ciumă bubonică, care a împânzit întreg Egiptul, precum şi de raidurile destructive ale turcilor mameluci, sub comanda lui Nasr al-Dawla. Opera de restaurare a fost finalizată în secolele următoare de către călugării monofiziţi, care au reuşit, după o serie de încercări eşuate, să ocupe mănăstirea Sf. Antonie.

Secolele XIII-XIV constituie perioada de vârf a mănăstirii: artele şi literarura cunosc o extraordinară efervescenţă. Pictura bisericii Sf. Antonie se circumscrie acestei epoci (1232-1233); între numeroasele copii şi traduceri ale unor manuscrise amintim lucrarea monahului Simeon, care a realizat traducerea în etiopiană a Sinaxarului Ethiopian, iniţial redactat în limba arabă. În secolul al XV-lea, stareţul mănăstirii a reprezentat Biserica Coptă la Conciliul unionist de la Florenţa (1438-1445), o încercare eşuată de unire a Bisericii Romane cu Bisericile Răsăritene.

Această perioadă înfloritoare a fost întreruptă spre sfârşitul secolul al XV-lea, atunci când beduinii au atacat mănăstirea, au ucis toţi călugării şi au distrus clădirile. Biserica Sf. Antonie a fost transformată în bucătărie, iar manuscrisele rare din bibliotecă serveau la menţinerea focului. Câţiva ani mai târziu, mănăstirea a fost restaurată prin grija patriarhului Gabriel VII (1525-1568), care a trimis 20 de călugări de la mănăstirea Sirienilor din Wadi al-Natrun pentru a reînvia tradiţia şi viaţa monahală. În secolul al XVII-lea, ordinul călugărilor franciscani a stabilit un acord cu mănăstirea Sf. Antonie: în schimbul unei sume anuale modice, doi-trei franciscani aveau dreptul de a rezida în centrul monahal de aici pentru a învăţa limba arabă şi a se pregăti pentru slujirea misionară în Orient.

De-a lungul secolelor, mănăstirea Sf. Antonie a jucat un rol important în istoria Bisericii Copte. Alături de numeroase alte dovezi, această afirmaţie este întărită de numărul mare al patriarhilor copţi care s-au format spiritual în acest aşezământ. În ultimele trei secole, 12 călugări antonieni au atins cea mai înaltă treaptă administrativă din cadrul structurii eccleziale vizibile a Bisericii Egiptene.

Scrierile Sfântului Antonie cel Mare

  • Scrisorile

Singurele scrieri care sunt sigur de mâna lui Antonie sunt scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunităţi monastice aflate pe linia sa duhovnicească, precum cele din Arsinoe (la Fayum - pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie şi Amatas), sau de la Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui Ammona, prieten al lui Antonie.

Din această corespondenţă s-au păstrat două colecţii principale:

* o colecţie de 7 (şapte) scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni

* o colecţie de 20 (douăzeci) de scrisori, integral păstrate doar în arabă (şi parţial în siriacă, greacă şi georgiană), şi a căror autenticitate este contestată

Se mai cunoaşte, de asemeni, o scurtă scrisoare adresată de sfântul Antonie lui Teodor, „prea iubitul” său fiu, despre pocăinţă şi iertarea păcatelor, păstrată doar în limba greacă, a cărei autenticitate este în general recunoscută.

  • Apoftegmele

Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme (sau Paterice), dintre care principalele sunt:

* În greacă, colecţia alfabetică - Patericul egiptean, cum o numim noi astăzi - îi atribui 38 de apoftegme.

* În siriacă, îi sunt atribuite 49 de apoftegme, culese în secolul VI la Skete.

* În arabă, o colecţie de provenienţă coptă îi atribuie 40 de apoftegme.

La acestea se mai pot adăuga diferite apoftegme culese de Paladie sau alţii.

  • Vita Antonii

Viaţa lui Antonie a fost scrisă oarecum în grabă, imediat după moartea sfântului, de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, acesta folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri şi note şi mai puţin cu ajutorul apoftegmelor, scrisorilor sau al altor documente ce proveneau direct de la avva Antonie. Cu toate acestea, Viaţa lui Antonie a devenit unul din textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât şi în Occident.