sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Acatiste pentru adormiţi

Acatistul către Dumnezeu Tatăl pentru cei Adormiţi (20 iulie)

Rugăciunile începătoare:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!

Slavă Tie, Dumnezeul nostru, slavă Tie. (de trei ori)

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi ne mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte miluieşte-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte! (de trei ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este Împărăţia, puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin! Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Condacele şi Icoasele:

Condacul 1:

Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veşnic, hotărând tuturor vremea şi felul sfârşitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiţi, primeşte-i în locaşul luminii şi bucuriei şi le deschide braţele părinteşti. Auzi-ne, Milostive, pe noi, cei ce le facem pomenirea şi strigăm: Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Icosul 1:

Pe Adam cel căzut şi pe tot neamul izbăvindu-l de pierzarea cea veşnică, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsărindu-ne viaţa veşnică prin Crucea şi Învierea Lui, spre mila Ta nădăjduim, asteptăm Împărăţia cea nestricăcioasă, a slavei, cerem împărtăşirea la Domnul celor adormiţi şi ne rugăm:

Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele şi întristările pământeşti;

Tatăl nostru, veseleşte sufletele celor chinuiţi în valurile vieţii;

Tatăl nostru, mângâie pe ei la sânul Tău, precum îşi mângâie mama copiii;

Tatăl nostru, grăieşte lor:Păcatele vi s-au iertat!”;

Tatăl nostru, primeşte-i în limanul cel fericit şi liniştit;

Tatăl nostru, deschide-le cămările îngerilor şi sfinţilor;

Tatăl nostru, pe părinţii şi fraţii noştri cei adormiţi învredniceşte-i veşnicelor Tale bunătăţi;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 2-lea:

Cuviosul Macarie fiind luminat de strălucirea Celui Preaînalt, a auzit glas de la un popă idolesc:Când vă rugaţi voi, creştinii, pentru cei ce se chinuiesc în iad, au bucurie şi păgânii. Este minunată puterea rugăciunilor creştineşti. Cele de dedesubt prin aceasta se luminează, împreună cu cei credincioşi când cântăm pentru toată lumea: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Ne aducem aminte de cuvântul lui Isaac Sirul, care spune:Inima care iubeşte pe oameni şi dobitoace, se roagă întotdeauna cu lacrimi şi pentru ca toată zidirea să se curăţească, deci şi noi cu îndrăznire cerem de la Dumnezeu ajutor celor din veac adormiţi, strigând unele ca acestea:

Tatăl nostru, uşurează întristarea părinţilor pentru pierderea fiilor;

Tatăl nostru, cei ce nu te-au cunoscut pe pământ, să te cunoască măcar în cer;

Tatăl nostru, miluieşte pe toţi cei ce au fost îngropaţi fără rugăciuni;

Tatăl nostru, primeşte în locaşurile Tale pe cei ce au murit năprasnic de scârbe sau de bucurie;

Tatăl nostru, tuturor celor ce mor, trimite-le pacea şi odihna Sfinţilor;

Tatăl nostru, pentru rugăciunile celor ce au pătimit fără vină, iartă pe cei păcătoşi;

Tatăl nostru, celor adormiţi uşurează-le întristarea cu nădejdea întâlnirii în Sionul cel ceresc;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 3-lea:

Vinovaţi suntem de necazurile lumii şi de suferinţele făpturilor necuvântătoare şi de suferinţele nevinovaţilor copii, fiindcă în căderea omului s-a distrus fericirea şi frumuseţea făpturii. Tu, Cel mare dintre suferinzii cei nevinovaţi, Tu singur ai puterea a ierta tuturor, deci iartă şi întoarce lumii fericirea cea de demult ca şi cei morţi şi cei vii să afle pacea strigând: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Lumină lină, Răscumpărătorul tuturor, auzind de oftarea Ta pe cruce pentru vrăjmaşii Tăi:Părinte, iartă-le păcatul! deci în numele iertării tuturor alor Tale, îndrăznim şi noi a ne ruga Tatălui pentru veşnica odihnă a vrăjmaşilor Tăi şi ai noştri.

Tatăl nostru, iartă celor ce au vărsat sânge nevinovat;

Tatăl nostru, celor ce şi-au făcut bunăstarea lor pe lacrimile aproapelui;

Tatăl nostru, nu judeca pe cei ce ne-au obijduit pe noi cu clevetire şi cu nedreptate;

Tatăl nostru, răsplăteşte cu milă pe toţi cei obijduiţi de noi;

Tatăl nostru, fă ca această rugăciune pentru ei, să fie primită drept taină a împăcării;

Tatăl nostru, rupe zapisul păcatelor părinţilor şi fraţilor noştri răposaţi;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 4-lea:

Mântuieşte, Doamne, pe cei ce s-au sfârşit în suferinţe grele prin ucideri, îngropaţi de vii, mistuiţi de grindină, de ger sau din cădere de la înălţime; deci pentru întristarea sfârşitului lor, dăruieşte bucuria Ta cea nesfârşită şi veşnică, ca să binecuvânteze vremea lor de suferinţă ca timp al răscumpărării lor, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Dăruişte, Doamne, tuturor cărora le-ai luat viaţa din fragedă tinereţe, tuturor cărora le-ai dat cununa cu spini, tuturor celor ce nu au cunoscut fericirea pământească, Mila Ta cea nesfârşită. Tu le vei răsplăti cu razele iubirii Tale nesfârşite dincolo de mormânt, iar noi strigăm aşa:

Tatăl nostru, răsplăteşte celor ce au murit sub sarcinile grele ale ostenelilor;

Tatăl nostru, primeşte în cămările Raiului pe adormiţii prunci şi pe fecioare;

Tatăl nostru, învredniceşte-i veseliei la Cina Fiului Tău;

Tatăl nostru, odihneşte-i pe cei singuratici, orfani şi străini pentru care nu are cine să se roage;

Tatăl nostru, să se stingă păcatele lor de razele calde ale atotiertării Tale;

Tatăl nostru, dăruieşte robilor Tăi mai înainte preaslăviţi părinţi şi fraţi ai noştri haina alba a biruinţei;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 5-lea:

Ai dăruit, Doamne, neamului omenesc moartea, ca cel de pe urmă mijloc de înţelegere şi de pocăinţă; la groaznica judecată se descoperă deşertăciunile pământeşti; pornirile trupeşti se liniştesc, mintea cea semeaţă se smereşte, dreptatea cea veşnică se descoperă, deci şi păcătoşii cei îndărătnici în credinţă când sunt pe patul de moarte, mărturisesc cum că este Dumnezeu. Pentru aceea ei veşnic cer îndurarea Ta strigând: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Părinte a toată îndurarea, Tu luminezi ziua cu soarele, Tu îndulceşti pământul cu roade, Tu veseleşti lumea cu frumuseţea, precum pe prieteni aşa şi pe vrăjmaşii Tăi; noi credem că şi dincolo de mormânt, în veşnicie, îndurarea Ta este nesfârşită miluind chiar şi pe păcătoşii cei cu totul lepădaţi, de aceea aşa ne rugăm:

Tatăl nostru, ne întristăm pentru hulitorii de sfinţenie şi pentru fărădelegile lor;

Tatăl nostru, fă să fie şi asupra lor, voia Ta cea de mântuire;

Tatăl nostru, fie-ţi mila de cei răniţi cu necredinţa cea pierzătoare;

Tatăl nostru, iartă-i pe cei ce s-au sfârşit fără pocăinţă;

Tatăl nostru, mântuieşte pe cei ce s-au pierdut în păcate grele şi întunecate;

Tatăl nostru, fă ca să se stingă flacăra necredinţei în marea Bunătăţii Tale;

Tatăl nostru, Biruitorul iadului, izbăveşte de osândirea în iad pe părinţii şi pe fraţii noştri, cei mutaţi din lume;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 6-lea:

Este grozav întunericul depărtat de Dumnezeu, chinuit de conştiinţă şi de scrâşnirea dinţilor, de focul cel nestins şi de viermele cel neadormit; eu tremur gândind că aceea va fi şi soarta mea, deci, eu pentru mine însumi mă rog şi pentru cei ce sufăr în iad, ca să se pogoare pese ei rouă cu răcoreală cântând cântare lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Unde era să răsară lumina Ta, Hristoase Dumnezeule, dacă nu peste cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii?! De aceea Te şi pomenesc sufletele cele din iad, pogoară-Te dar din nou între cele mai de jos ale pământului şi scoate întru bucurie pe cei ce s-au despărţit de Tine cu păcatele, însă de Tine nu s-au depărtat. Deci, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt, ne rugăm Tatălui:

Tatăl nostru, fiii Tăi se chinuiesc, deci miluieşte-i;

Tatăl nostru, grele le sunt păcatele lor, ci îndurarea Ta este mare;

Tatăl nostru, Tu ai trimis pe Fiul Tău ca să mântuiască pe cei păcătoşi;

Tatăl nostru, cercetează necazul cel amar al sufletelor care s-au departat de la Tine;

Tatăl nostru, miluieşte pe cei ce au prigonit adevărul din neştiinţă;

Tatăl nostru, iubirea Ta să le fie nu foc, ci răcoreală în rai;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 7-lea:

Voind, Doamne, să dai mână de ajutor acelor morţi, le-ai îngăduit ca în vis să se arate şi prin vedenii, celor vii, ca pomenind cu dragoste pe cei adormiţi să facă în amintirea lor fapte bune şi nevoindu-se cu credinţă să strige cu dragoste: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Biserica lui Hristos înalţă rugăciuni pentru cei adormiţi în toată lumea în fiecare zi, la orice ceas, în tot pământul. Păcatele lumii se curăţesc cu sângele cel curăţitor al Mielului lui Dumnezeu. Sufletele celor adormiţi se ridică din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, cu puterea rugăciunilor de la altarul Domnului:

Tatăl nostru, fie mijlocitoare Biserica pentru cei morţi să le facă scară către cer;

Tatăl nostru, îndură-Te de ei pentru solirea Preasfintei Fecioare şi a tuturor sfinţilor;

Tatăl nostru, curăţeşte-i pe cei pentru care credincioşii strigă către Tine ziua şi noaptea;

Tatăl nostru, pentru nerăutatea pruncilor, iartă pe părinţii lor;

Tatăl nostru, pentru lacrimile maicilor, răscumpără păcatele fiilor;

Tatăl nostru, primeşte milosteniile şi rugăciunile noastre ca împlinire la faptele lor bune;

Tatăl nostru, să fie sângele Fiului Tău, izvor de viaţă pentru aceia cărora le facem pomenirea;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 8-lea:

Lumea întreagă se înfăţişează ca un sfânt mormânt obştesc. Pretutindeni se găseşte praful fraţilor şi al părinţilor noştri, zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, rudenii ale noastre în Adam. Tu singur eşti Acela ce fără îndoială ne-ai iubit pe noi. Iartă pe toţi cei ce au murit de la început şi până acum, ca să cânte ei iubirii Tale de oameni. Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Vine ziua valului ca un foc arzător, ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii cea de pe urmă, se vor descoperi cele ascunse ale oamenilor şi se va deschide Cartea Cunoştinţei. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu, strigă Pavel Apostolul, mai înainte de acea zi: Doamne ajută-ne, şi cu lacrimile celor vii, împlineşte neajunsurile celor morţi.

Tatăl nostru, în ceasul Judecăţii, învredniceşte-i pe ei şi pe noi de mila cea aducătoare de bucurie;

Tatăl nostru, încununează cu slavă pe cei ce au suferit munci pentru tine şi pentru aproapele;

Tatăl nostru, daruieşte adevărul Tău celor curăţiţi prin necazul lumii acesteia pământeşti;

Tatăl nostru, Cela ce ştii numele tuturor, primeşte-i pe cei ce s-au mântuit în cinul călugăresc şi cel mirenesc;

Tatăl nostru, primeşte pe păstorii cei cucernici împreună cu fiii lor cei duhovniceşti;

Tatăl nostru, să întâmpine robii Tăi pe Mirele Hristos cu făclii aprinse;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 9-lea:

Binecuvântaţi, iar nu pierdeţi timpul care repede trece, fiecare ceas, fiecare clipă ne apropie tot mai mult de mormânt; noua albire a părului, slăbirea puterii sunt vestitoare de lumea cea viitoare, sunt martorii stricăciunii pământeşti; ne vestesc că totul trece pe alături şi se apropie fericirea cea veşnică unde nu sunt nici lacrimi, nici suspine, ci numai cântare de biruinţă: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

După cum toamna copacii se despoaie de frunze, aşa şi viaţa noastră merge spre cădere, cu fiecare an, cu fiecare lună, floarea tinereţii se vestejeşte, lumina bucuriilor se stinge, bătrâneţea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează. Voi, cei ce eraţi cândva tineri, plini de bucurie şi de fericire, unde sunteţi acum? Mormintele voastre zac fără glas, dar sufletele lor sunt în Mâna Ta, Doamne:

Tatăl nostru, privirea şi îngrijirea din lumea cea de dincolo de mormânt ne cheamă la rugăciune;

Tatăl nostru, luminează cu soare frumos şi încălzeşte locaşurile celor morţi;

Tatăl nostru, să se şteargă pentru totdeauna vremea despărţirii;

Tatăl nostru, învredniceşte-ne de bucuria întâlnirii cu ei în ceruri;

Tatăl nostru, fă ca noi să fim una cu tine;

Tatăl nostru, întoarce celor răposaţi curăţia pruncilor şi bunătatea de suflet al celor tineri;

Tatăl nostru, fă ca să fie viaţa lor cea veşnică luminată sărbătoare a Paştilor;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 10-lea:

La mormintele rudeniilor noastre ne curg lacrimi ca picăturile de ploaie şi cu nădejde ne rugăm:Adevereşte-ne, Doamne, cum că i-ai iertat pe toţi, spune-le cum că îi primeşti în locaşurile bucuriei, descoperă în taina sufletului nostru ca să cântăm: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Îmi îndrept privirea în depărtare pe calea vieţii trecute şi văd o mulţime din cei care au răposat din prima zi şi până acum, binefăcători ai mei, şi cu îndatorită dragoste strig unele ca acestea:

Tatăl nostru, miluieşte pe toţi cei ce mi-au dorit şi mi-au facut mie bine;

Tatăl nostru, învredniceşte-i măririi Tale, pe părinţi şi pe fraţii noştri şi pe cei de aproape;

Tatăl nostru, mântuieşte pe cei ce mi-au binevestit mie cuvântul Tău;

Tatăl nostru, preamăreşte în faţa îngerilor pe cei ce m-au învăţat să Te iubesc;

Tatăl nostru, dăruieşte bucurie celor ce m-au povăţuit cu presupunerea vieţii lor sfinte;

Tatăl nostru, îndulceşte cu tainica mană pe cei ce m-au ajutat în zile grele;

Tatăl nostru, Împărăţia Ta sfârşit nu are, fă ca să intre cei adormiţi întru bucuria Ta;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 11-lea:

Unde-ţi este moarte boldul? Unde-ţi este întunecarea şi frica cea mai dinainte, căci de acum înainte tu eşti dorita, tu ne împreunezi nedespărţit cu Dumnezeu: tu eşti o mare odihnă, tu eşti o mare zi de sâmbătă. Apostolul striga:Doresc să mor, ca să fiu împreună cu Hristos!; drept aceea privind la moarte ca la o minunată aşteptare şi viaţă strigăm: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Învia-vor morţii şi se vor scula din morminte şi se vor bucura cei de pe pământ, fiindcă atunci se vor scula trupurile duhovniceşti preamărite, nestricăcioase, luminate, oase uscate auzind cuvântul Domnului:Îmbracaţi-vă cu vine, acoperiţi-vă cu piele, sculaţi-vă din cărunteţea vremurilor trecute, căci sunteţi răscumpăraţi cu Sângele Fiului lui Dumnezeu; prin moartea Lui sunteţi înviaţi, a venit peste voi lumina Învierii.

Tatăl nostru, descoperă-le acum în tot adâncul săvârşirilor Tale;

Tatăl nostru, Tu le-ai descoperit lumina soarelui şi luna cea liniştită;

Tatăl nostru, fă să vadă şi slava îngerilor care sunt pară de foc;

Tatăl nostru, Tu m-ai îndulcit cu frumuseţea răsăritului şi a apusului de soare, deci să vadă şi ei lumina veşnicei Tale Dumnezeiri;

Tatăl nostru, tot sufletul să fie luminat ca steaua dimineţii şi luceafărul zorilor;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 12-lea:

Carnea şi sângele nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Câtă vreme petrecem în trup suntem despărţiţi de Hristos. Dacă nu murim nu putem învia pentru veşnicie, căci se cade ca stricăcios trupul acesta, să se îmbrace în nestricăciune şi muritorul acesta să se lumineze cu nemurirea, ca astfel în lumina zilei celei neînserate să cânte neîncetat: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Aşteptăm bucuria întâlnirii cu Domnul, aşteptăm razele luminoase ale Învierii, aşteptăm scularea din morminte a celor apropiaţi ai noştri şi îmbrăcarea celor morţi cu slavă vie; prin preschimbarea întregii făpturi, vom striga Ziditorului unele ca acestea:

Tatăl nostru, Tu ai zidit lumea spre biruinţa bucuriei şi binelui;

Tatăl nostru, ridică-ne pe noi din adâncul păcatului la sfinţenie;

Tatăl nostru, dăruieşte celor răposaţi ca să împărăţească peste făpturile în cinste;

Tatăl nostru, fă ca să le fie lor Hristos Domnul, lumină pururea aprinsă;

Tatăl nostru, dă-ne şi nouă ca împreună cu ei să prăznuim Paştile nestricăciunii;

Tatăl nostru, nu te despărţi de robii Tăi până la sfârşit;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

Condacul al 13-lea:

O, Preaîndurate Părinte, cela ce eşti fără de început şi voieşti ca toţi să se mântuiască, Cel ce ai trimis la cei pierduţi pe Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi ai turnat peste ei, Duhul cel de viaţă dătător, miluieşte, iartă şi mântuieşte pe rudeniile noastre şi pe toţi cei din veac adormiţi, cu solirile lor, cercetează-ne pe noi ca împreună cu ei să cântăm Ţie, Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, cântarea: Aliluia! (de trei ori)

Apoi iarăşi se zice Icosul 1:

Pe Adam cel căzut şi pe tot neamul izbăvindu-l de pierzarea cea veşnică, ai trimis în lume, Doamne, pe Fiul Tău, răsărindu-ne viaţa veşnică prin Crucea şi Învierea Lui, spre mila Ta nădăjduim, asteptăm Împărăţia cea nestricăcioasă a slavei, cerem împărtăşirea la Domnul celor adormiţi şi ne rugăm:

Tatăl nostru, fă ca să uite ei toate scârbele şi întristările pământeşti;

Tatăl nostru, veseleşte sufletele celor chinuiţi în valurile vieţii;

Tatăl nostru, mângâie pe ei la sânul Tău, precum îşi mângâie mama copiii;

Tatăl nostru, graieşte lor:Păcatele vi s-au iertat!”;

Tatăl nostru, primeşte-i în limanul cel fericit şi liniştit;

Tatăl nostru, deschide-le cămările îngerile şi sfinţilor;

Tatăl nostru, pe părinţii şi fraţii noştri cei adormiţi învredniceşte-i veşnicelor Tale bunătăţi;

Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

şi Condacul 1:

Cela ce cu iconomia Ta cea nepătrunsă ai pregătit pacea spre binele cel veşnic, hotărând tuturor vremea şi felul sfârşitului, iartă, Doamne păcatele celor din veac adormiţi, primeşte-i în locaşul luminii şi bucuriei şi le deschide braţele părinteşti. Auzi-ne, Milostive, pe noi, cei ce le facem pomenirea şi strigăm: Tatăl nostru, iubirea cea nemărginită, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi!

După aceasta se zice această:

Rugăciune Către Maica Domnului:

O, Preasfântă Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, către tine, preacurată, năzuim.

Tu eşti cetatea tare şi mijlocitoare şi acoperământul tuturor celor ce aleargă la tine cu credinţă şi nădejde. Ceea ce eşti binecuvântată, te rugăm, ascultă rugăciunea nevrednicilor robilor tăi şi soleşte întotdeauna pentru adormiţii robii tăi. Tu pururea mijloceşte pentru cei ce te cinstesc pe tine cu dreaptă credinţă şi care aleargă sub acoperământul tău şi se roagă cu credinţă pentru cei bolnavi, năpăstuiţi şi întristaţi, însă mijlocirea ta şi rugăciunea ne este şi mai trebuincioasă după moartea noastră.

După Dumnezeu la tine avem nădejde tare, căci nimeni din cei ce se roagă ţie nu iese de la tine fără ajutor, decât cu bucurie, mângâiere şi îndulcire. Preasfântă Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, roagă pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să dăruiască celor adormiţi iertare şi lăsarea păcatelor.

Roagă-te, Născătoare de Dumnezeu, căci mult poate rugăciunea Maicii spre bunăvoirea Stăpânului, fiindcă Domnul primeşte de la tine tot cuvântul despre iertare.

Deci, şi tu, primeşte ale noastre rugăciuni ce le aducem ţie, Preasfântă Fecioară, din toată inima şi din tot sufletul nostru pentru sufletele adormiţilor robilor tăi.

Te rugăm Stăpână, să le ajuti cu îndrăznirea cea de Maică ce o ai către Domnul, ceea ce eşti plină de dar, ajută-le să se îndrepteze înaintea Celui ce şade pe tronul Slavei, ca să nu fie ruşinaţi în faţa îngerilor şi a tuturor Sfinţilor, în faţa lumii cea de sus şi a celor de jos.

O, Preasfântă Doamnă, Împărăteasă şi Stăpână, tu eşti podul care duci la cer pe cei de pe pământ.

Tu eşti deschiderea uşilor Raiului şi ţie slavă îţi înălţăm şi Tatălui şi Dumnezeului nostru în vecii vecilor: Amin! Milostiv fii, Doamne, cu mine păcătosul!

Rugăciune pentru o moarte bună:

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul îndurării, îngenunchez înaintea Ta, cu inimă înfrântă şi zdrobită; ţie îţi încredinţez ceasul cel din urmă al vieţii mele şi ceea ce urmează după aceea.

Când picioarele mele slăbite vor face să înţeleg că această corabie a vieţii mele se apropie de ţinta călătoriei, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!

Când ochii mei slăbiţi şi tulburaţi de apropierea morţii, vor privi stăruitor către Tine, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!

Când mâinile mele tremurânde şi amorţite, nu vor mai putea ţine bine crucea Ta, şi fără voia mea o voi lăsa să cadă peste patul durerii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!

Când urechile mele nu vor mai auzi vorbele oamenilor, ca să asculte glasul Tău care va rosti judecata de care va depinde soarta mea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!

Când gândurile mele vor fi întunecate de frica morţii, când sufletul meu se va lupta cu duhul întunericului care vrea să-mi acopere ochii inimii pentru a pierde îndurarea Ta şi astfel să mă arunce în chinurile deznădejdii, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!

Când inima mea obosită abia va mai bate, luptându-se cu vrăjmaşii mântuirii mele, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!

Când voi varsa lacrimile cele din urmă, semn al nimicniciei mele, primeşte-le ca o jertfă de pocăinţă, şi în clipele acelea, Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!

Când cei din jurul meu, simţind sfârşitul vieţii mele Te vor chema în ajutor pentru mine, Doamne Iisuse Hristoase ai milă de mine!

Când sufletul meu îşi va lua rămas bun de la lumea aceasta şi va lăsa trupul meu fără de viaţă primeşte întoarcerea fiinţei mele la Tine ca o jertfă ce ţi se cuvine: Doamne, Iisuse Hristoase ai milă de mine!

Când, în sfârşit, sufletul meu se va înfăţişa înaintea Ta şi va vedea pentru prima dată strălucirea negrăită a Dumnezeirii tale, nu-l îndepărta de la Faţa Ta; binevoieşte a mă primi în locaşurile Tale cele cereşti ca în veci să-ţi cânt şi să Te slăvesc!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine! Amin!

Paraclisul salvării sufletelor din iad de către cei şapte sfinţi Arhangheli: Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil

Preotul face obişnuitul început: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Apoi:

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru.

Psalmul 142:

1. Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta.

2. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta.

3. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.

4. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.

5. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit.

6. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat.

7. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce fala Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt.

8. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu.

9. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne.

10. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.

11. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.

12. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă. Bine este cuvântat, cel ce vine întru numele Domnului (de 3 ori).

Apoi troparele acestea, glasul al 4-lea:

Către Născătoarea de Dumnezeu acum cu nevoinţă să alergăm noi, păcătoşii şi smeriţii, şi să cădem cu pocăinţă, strigând dintru adâncul sufletului: Stăpână, milostiveşte-te spre noi şi ne ajută; sârguieşte că pierim de mulţimea păcatelor; nu întoarce pe robii tăi în deşert, că numai pe tine te avem ajutătoare. (de doua ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Nici odinioară nu vom tăcea noi nevrednicii, a vesti puterile tale, Născătoare de Dumnezeu, că de nu ai fi stătut tu rugându-te pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit dintru atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu mântuieşti pe robii tăi pururea din toate nevoile.

Apoi Psalmul 50:

l. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

2. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.

3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.

4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

5. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.

6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.

7. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie.

8. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.

9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

10. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.

11. Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

12. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.

13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.

14. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.

15. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

16. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.

17. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.

18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.

20. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Psalmul 95:

1. Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi Domnului tot pământul.

2. Cântaţi Domnului, binecuvântaţi numele Lui, binevestiţi din zi în zi mântuirea Lui.

3. Vestiţi între neamuri slava Lui, între toate popoarele minunile Lui;

4. Că mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toţi dumnezeii.

5. Că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli; iar Domnul cerurile a făcut.

6. Laudă şi frumuseţe este înaintea Lui, sfinţenie şi măreţie în locaşul cel sfânt al Lui.

7. Aduceţi Domnului, seminţiile popoarelor, aduceţi Domnului slavă şi cinste; aduceţi Domnului slavă numelui Lui.

8. Aduceţi jertfe şi intraţi în curţile Lui. Închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui.

9. Să tremure de faţa Lui tot pământul. Spuneţi între neamuri că Domnul a împărăţit,

10. Pentru că a întărit lumea care nu se va clinti; judeca-va popoare întru dreptate.

11. Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul, să se zguduie marea şi toate cele ce sunt întru ea; să se bucure câmpiile şi toate cele ce sunt pe ele.

12. Atunci se vor bucura toţi copacii pădurii, de faţa Domnului, că vine, vine să judece pământul.

13. Judeca-va lumea întru dreptate şi popoarele întru adevărul Său.

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului! (de 3 ori pe glasul al doilea).

Următoarele trei Tropare pe glasul al 4-lea:

I. Către Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil acum să ne rugăm noi smeriţii şi să strigăm din tot sufletul zicând: Sfinţi Voievozi ai oştirilor cereşti ajutaţi-ne nouă şi tuturor dreptmăritorilor creştini salvând din iad toate sufletele celor oropsiţi care au ajuns la chinuri grele.

II. Din tot sufletul nostru de creştini să strigăm către Sfinţii Arhangheli pentru a ne apăra de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, dar şi pentru a salva sufletele rudelor noastre din toate chinurile iadului.

III. Binecuvântate să fie întru toţi vecii Sfintele Oştiri cereşti conduse de Arhanghelii Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil căci pot apăra şi vindeca pe toţi creştinii iubitori de Dumnezeu dar ne şi pot salva sufletele rudelor sau ale tuturor creştinilor din toate categoriile iadului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Si acum şi în vecii vecilor. Amin!

Psalmul 96:

1. Domnul împărăţeşte! Să se bucure pământul, să se veselească insule multe.

2. Nor şi negură împrejurul Lui, dreptatea şi judecata este temelia neamului Lui.

3. Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui.

4. Luminat-au fulgerele Lui lumea; văzut-a şi s-a cutremurat pământul.

5. Munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului, de faţa Domnului a tot pământul.

6. Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui.

7. Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor.

8. Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui; auzit-a şi s-a veselit Sionul

9. Şi s-au bucurat fiicele Iudeii, pentru judecăţile Tale, Doamne.

10. Că Tu eşti Domnul Cel Preaînalt peste tot pământul; înălţatu-Te-ai foarte, mai presus decât toţi dumnezeii.

11. Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi răul; Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Lui; din mâna păcătosului îi va izbăvi pe ei.

12. Lumină a răsărit dreptului şi celor drepţi cu inima, veselie.

13. Veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui!

Canonul Sfinţilor Arhangheli

Cântarea I:

Irmos: Apa trecând-o ca pe uscat şi din răutatea egiptenilor scăpând, israeliteanul striga: Izbăvitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Fiind înconjuraţi de multe ispite şi căutând scăpare, din multele noastre nevoi, către Voi Sfinţilor Voievozi strigăm pentru a ne ajuta pe noi toţi, dar şi sufletele care sunt în grelele chinuri ale iadului.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Toţi suntem tulburaţi de multe ispitiri venind de la potrivnicii noştri, de aceea alergăm la voi preaminunaţilor Voievozi Cereşti, ca să izbăviţi pe toţi cei care sunt în toate categoriile de chinuri din adâncurile iadului.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

La voi căutăm protecţie şi izbăvire, Sfinţilor Arhangheli, căci multe duhuri sunt care nu se supun Domnului Dumnezeu şi ne împiedică pe noi în toate zilele cu lucrarea lor nedreaptă, ispitind pe toţi creştinii spre a-i duce în locurile întunecoase cele de nedescris.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Necăjiţi sufleteşte şi trupeşte suntem noi creştinii, de aceea cerem ajutorul Sfinţilor Arhangheli şi al tuturor sfinţilor îngeri şi ai cetelor cereşti ca să izgonească duhurile rele din întunericul de pe unde au venit spre a nu mai ispiti omenirea cu lucrarea lor.

Cântarea a 3-a:

Irmos: Doamne Cel ce ai făcut cele de deasupra Crugului ceresc şi ai zidit Biserica Ta, Tu pe mine mă întăreşte Unule Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Apărători ai creştinilor şi al întregii comunităţi sunteţi Voi, Sfinţi Arhangheli, împreună cu oştirile voastre cereşti cele minunate, preabinecuvântate, drept pentru care vă rugăm să ne ajutaţi şi pe noi şi pe toţi urmaşii noştri dar şi pe cei care au trecut la cele veşnice.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Conlucrători în Sfânta Împărăţie a Cerurilor fiind împreună cu toţi sfinţii, ajutaţi-ne pe noi la lucrarea cea bună şi sfântă, cât şi pe urmaşii noştri cei binecuvântaţi, spre a salva tot ce poate din grelele chinuri ale împărăţiei întunericului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Sfinţii Îngeri slujeau lui Iisus în timpul misiunii Sale divine, de propovăduire a Sfintei Evanghelii pe pământ, iar voi Sfinţilor Arhangheli, ajutaţi-ne pe noi acum şi pe toţi cei ce vă cer ajutor spre a salva sufletele din adâncurile de nedescris ale întunericului.

Şi acum şi purururea şi în vecii vecilor. Amin!

Binecuvântaţii ucenici ai Domnului Iisus îi vedeau pe Sfinţii Îngeri în jurul Mântuitorului şi acest adevăr a fost scris de sfinţii Apostoli în sfintele lor lucrări creştine.

Stihiri, glasul al 2-lea:

I. Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil împreună cu oştirile îngereşti pe care cu cinste le conduceţi, apăraţi-ne pe toţi care suntem împresuraţi de duhuri rele, alungă-le departe de noi.

II. Căutaţi cu milostivire către noi care suntem Robii Tăi, şi îndreptaţi-ne pe noi pe calea cea bună şi sfântă, iar pe cei adormiţi salvaţi-i din iad.

Ectenia milei (se citeşte cu evlavie ori se cântă)

I. Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, te rugăm auzi-ne şi ne miluieşte!

II. Doamne miluieşte! (de 3 ori)

III. Pentru întărirea şi reunificarea întregii biserici creştine de peste tot pământul în una sobornicească şi apostolească biserică, Domnului să ne rugăm.

IV. Doamne miluieşte! (de 3 ori)

V. Încă ne rugăm pentru toţi fraţii noştri, pentru toţi cucernicii, şi dreptmăritorii creştini, şi pentru toţi cei de faţă (mumele celor pomeniţi), pentru sănătatea şi mântuirea lor.

VI. Doamne miluieşte! (de 3 ori)

Ecfonis

Că milostiv şi iubitor de oameni eşti Doamne Dumnezeule, şi Ţie Slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin!

Sedealna

Cei ce sunteţi Voievozi ai oştirilor cereşti şi staţi înaintea Sfântului Tron Divin, apăraţi-ne de toată lucrarea cea rea a duhurilor întunecate, apăraţi-ne de toate bolile şi de toţi duşmanii noştri văzuţi şi nevăzuţi.

Cântarea a 4-a:

Irmos: Am auzit Doamne Taina rânduielii Tale, am înţeles lucrurile Tale şi am preaslăvit dumnezeirea Ta.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Conducând oştile cereşti puteţi indeplini misiuni sfinte dar să şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Pe toţi cei botezaţi în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, care au ajuns la cele veşnice şi au ajuns la chinuri ajutaţi-i să scape cu rugăciunile şi milosteniile celor binecuvântaţi, dar şi milă cerească a Domnului Iisus Hristos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Tot felul de daruri minunate şi tot felul de vindecări precum şi multe inspiraţii sfinte ne puteţi da nouă creştinilor de acum căci cu credinţă va iubim duhovniceste.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Zid şi liman de izbăvire eşti pentru noi, creştinii sunt oştile îngereşti ce sunt conduse cu străşnicie de marii Arhistrategi Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil care ne pot ajuta pe noi, dar şi pe cei care au trecut la cele veşnice şi nu au ajuns la ceruri.

Cântarea a 5-a:

Irmos: Luminează-ne pe noi Doamne cu poruncile Tale şi cu Lumina Ta divină, pacea Ta dă-ne-o nouă, Unule iubitorule de oameni.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

În lucrarea voastră cea minunată împreună cu a îngerilor din Oştirile voastre cele cereşti ne puteţi da nouă mare ajutor, umplând sufletele noastre de bucurie.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Daruri mari au adus Sfinţii Arhangheli şi Sfinţii Îngeri oamenilor, că mulţi au fost izbăviţi de la moarte, de boli cumplite şi din robia altora, dar şi din grele munci ale iadului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Din porunca Divină, Sfântul Arhanghel Mihail s-a arătat cu sabia scoasă în faţa lui Valaam care văzându-l a căzut de frică cu faţa la pamânt.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Sfântul Arhanghel Rafael Voievodul Oştirii Îngerilor Vindecători l-a însoţit pe Tobie până la Media, a izbăvit-o pe Sara, fata lui Raguel de un demon, a legat duhul cel rău, a înlesnit căsătoria lui Tobie cu Sara, şi l-a învăţat pe acesta cum să-şi tămăduiască tatăl, apoi i-a spus:

„Bun lucru e a binecuvânta pe Dumnezeu şi preaînalt Numele Lui şi a vesti slăvind faptele Lui”.

Taina Regelui se cuvine să o păstrezi, iar lucrurile lui Dumnezeu, este de laudă să le vesteşti. Faceţi binele şi răul nu va ajunge.

Cântarea a 6-a:

Irmos: Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune necazurile mele, ca s-a umplut sufletul meu de greutăţi şi viata mea de iad s-a apropiat şi ca Iona mă rog Ţie: Dumnezeule din stricăciune scoate-mă.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Firea noastră cea plină de păcate poate fi izbăvită prin lucrarea sfinţilor Arhangheli aşa cum a izbăvit pe Isaac de la jertfire.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Mari minuni au făcut şi mai pot face Sfinţii Îngeri şi Arhangheli aşa cum a fost arsă jerfa lui Manole, ori cum a fost salvată Mănăstirea Dochiarului de la inundaţie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Slăvind pe Dumnezeu toate Oştirile Cereşti împreună cu Sfinţii Arhangheli cântă: Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta, iar noi aici pe planeta frumoasă ne rugăm pentru a fi izbăvite sufletele de la chinurile veşnice.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur stând la masă cu 12 oameni a văzut un tânăr foarte frumos pe care l-a întrebat:

- Ia spune tinere cum te cheamă? Iar tânărul acela fiind un Înger a zis: Numele meu este MINUNAT şi s-a ridicat în Sfânta Împărăţie a Cerurilor, drept pentru care şi noi dorim să fie salvate cât mai multe suflete din stăpânirea iadului.

Ectenia salvărilor sfinte:

Cu pace Domnului să ne rugam: Doamne miluieşte.

Pentru pacea de sus şi pentru salvarea rudelor noastre, din chinurile iadului, Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte! Pentru ca să ne trimită nouă Domnul Dumnezeu un Sfânt Înger vindecător spre a ne salva toate rudele noastre, din adâncurile iadului, Domnului să ne rugăm: Doamne miluieşte! Pentru alungarea tuturor duhurilor rele din trupurile noastre şi din sufletele noastre, Domnului să ne rugăm: Doamne miluieşte! Pentru toţi robii lui Dumnezeu care au trecut la cele veşnice şi sunt în chinurile iadului, pentru scoaterea lor din acea stare, Domnului să ne rugăm: Doamne miluieşte (12 ori).

Ecfonis

Că milostiv şi iubitor de oameni eşti Doamne Dumnezeule şi Ţie Slavă îţi înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Prochimen (glasul al 2-lea)

Cel ce faci pe îngerii Tăi, duhuri şi pe slugile Tale pară de foc, miluieşte-ne pe noi.

Stih: Închinaţi-vă Domnului toţi Îngerii Lui, închinaţi-vă Domnului toate puterile Lui.

Apostolul: Înţelepciune!

Din epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda Tadeul:

Fraţilor! Voiesc să vă duc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea, că Domnul după ce a izbăvit pe poporul Său, din pământul Egiptului, a pierdut după ceea pe cei ce nu au crezut. Iar pe Îngerii care nu şi-au păzit vrednicia şi au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari. Tot aşa Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care în acelaşi chip ca acesta s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului veşnic. Asemenea deci şi aceştia visând, pângăresc trupul şi hulesc măririle (cereşti).

Dar Lihail Arhanghelul când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, nu a îndrăznit să aducă judecată de hula ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul!”.

Aceştia însă defăimau, cele ce nu cunosc, iar cele ce - ca dobitoacele necuvântătoare ştiu din fire, întru acestea îşi găsesc pieirea.

Pace Ţie... Şi Duhului Tau. Aliluia. Aliluia. Aliluia.

Prochimen (glasul al 7-lea)

Ascultă Doamne şi vezi pe poporul nostru cel dreptcredincios.

Stih: Lăudaţi pe Domnul, toate slugile Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui.

Evanghelia

Înţelepciune drepţi din Sfânta Evanghelie de la Matei (Matei 28:2-8) să ascultăm:

2. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. 3. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. 4. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. 5. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. 6. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. 7. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă. 8. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Părinte, Cuvinte şi Duhule Sfinte, Treime Sfântă curăţeşte mulţimea păcatelor noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Pentru rugăciunile Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil şi ale tuturor Oştirilor Cereşti, ale tuturor sfinţilor şi a Sfintei Fecioare Maria curăţeşte Doamne mulţimea păcatelor noastre şi salvează din adâncurile iadului pe toţi.

Stih: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale curăţeşte fărădelegile noastre.

Următoarele trei Tropare pe glasul al 6-lea:

I. Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil nu ne lăsaţi pe noi ajutorului omenesc căci duşmani văzuţi şi nevăzuţi sunt foarte făţarnici şi vicleni.

II. Toţi creştinii care aleargă spre al vostru ajutor nu-i lăsaţi în necazuri, ci apăraţi-i cu puterea voastră cea cerească şi cu toţi îngerii din sfintele voastre Oştiri cereşti.

III. Sfinţilor şi preaminunaţilor Arhangheli Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil care conduceţi cu măiestrie Oştirile Îngereşti vă rugăm să salvaţi din chinurile iadului pe toţi cei care sunt în acele munci amarnice.

Slavă Tatălui, şi Fiului şi Sfântului Duh!

Şi acum şi în vecii vecilor. Amin!

Cântarea a 7-a:

Irmos: Tinerii care au mers oarecând în Babilon cu credinţa în Preasfânta Treime, văpaia cuptorului au călcat-o cântând: Dumnezeul Părinţilor noştri, Bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Când Domnul Iisus a fost prunc, Împăratul Irod a vrut să-l ucidă, însă Domnul Savaot a pus un sfânt înger ca să-l înştiinţeze pe dreptul Iosif Protectorul. Sfântul Înger s-a dus la el şi a spus: „Scoală, Iosife, ia pruncul şi pe fecioara şi fugi în Egipt”, iar acuma vă rugăm să salvaţi sufletele chinuiţilor din toate treptele iadului.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

În vedenie s-au arătat Sfinţii Arhangheli preminunaţilor părinţi pustnici şi ierarhi, arătându-le a doua venire a Domnului Iisus Hristos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Înger de întărire a venit la Domnul Iisus Hristos când era în grădina Ghetseimani şi plângea cu lacrimi de sânge, spre a-L întări Dumnezeieşte, iar noi cerem ajutor îngeresc spre a salva toate sufletele care sunt chinuite în adâncurile iadului.

Şi acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin!

Sfintele Personalităţi cereşti care s-au văzut la mormântul Domnului Iisus Hristos au lovit pe străjeri cu energia lor cea sfântă, lăsându-i ca morţi, iar femeile mironosiţe le-au vorbit cu demnitate cerească şi credinţă şi sfânta nădejde.

Cântarea a 8-a:

Irmos: Pe Împăratul Ceresc să-L lăudăm noi credincioşii şi să I ne închinăm cântându-I şi Preaînălţându-L întru toţi vecii.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Sfântul Ierarh Nifon al Constantiei a văzut în vedenie pe Sfinţii Arhangheli împreună cu oştirile lor cele minunate, iar noi ne rugăm cu smerenie ca să fie salvate toate sufletele din toate categoriile de chinuri ale întunecatului iad.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

În timpul vechilui testament o întreagă oştire asiriana (a fostului regat sirian) a fost tăiată de Sfântul Arhanghel Mihail cu îngerii din Sfânta sa oştire cerească, iar noi ne rugăm ca să fie alungate toate duhurile rele care inspiră omenirea la răutăţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe întreaga Dumnezeire veşnică, pe toate Sfintele Oştiri Cereşti împreună cu toţi cei din ceruri care ne apără pe noi şi pot salva din iad pe toţi oropsiţii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Să lăudăm pe Sfinţii Arhangheli şi pe Sfintele lor Oştiri cereşti pentru apărarea, întrajutorarea, vindecarea şi izgonirea tuturor vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi.

Cântarea a 9-a:

Irmos: Cu adevărat pe Tine te mărturisim Preasfântă Treime că eşti Dumnezeirea cea adevărată şi vrednică de preamărire întru toţi vecii.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Minunaţilor Arhangheli împreună cu preaminunatele şi sfintele Personalităţi Cereşti ajutaţi-ne şi salvaţi pe cei din iad, pentru rugăciunile celor binecuvântaţi din Ceruri şi de pe Pământ.

Stih: Sfinţilor Arhangheli ajutaţi-ne nouă dreptmăritorilor creştini şi salvaţi sufletele adormiţilor din toate categoriile de chinuri ale iadului.

Inimile voastre se pot umple de bucurie văzând ajutorul vostru şi al tuturor Oştirilor Cereşti dat pentru noi şi pentru toţi cei care îl iubesc pe Dumnezeu şi ne străduim să înţelegem pe toate cele bune dându-ne seama de chibzuinţa voastră cea cerească.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Stând în fata Dumnezeirii Tale, Sfinţii Arhangheli îţi acoperă feţele cu aripile lor cele sfinte datorită marii străluciri Divine, iar noi auzind acestea să ne smerim şi să cerem iertarea păcatelor noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

Catavasie

O Prealuminaţilor Voievozi ai Sfintelor Oştiri Cereşti fiţi buni şi Îngăduitori cu noi creştinii. Îndrumaţi-ne, apăraţi-ne, vindecaţi-ne şi faceţi tot ce este bine pentru ridicarea noastră duhovnicească şi pentru salvarea celor oropsiţi din toate chinurile iadului.

Laudele Sfinţilor Arhangheli (glasul al 6-lea):

I. Cu ce cântari de laude vom încununa noi creştinii pe Sfinţii Arhangheli care ascultă de poruncile Divine, aratându-se celor aleşi şi îndreptându-le calea spre bine? (2 ori).

II. Cu ce podoabe de cântari vom încununa pe toţi Sfinţii Arhangheli care slujesc necontenit dumnezeirii cântând cântece răsunătoare de slavă sfântă? (de 2 ori).

III. Cu ce mângâietoare cântări vom încununa pe marii Arhistrategi care cu cea mai mare cinste şi demnitate îi apără pe creştini de toate relele şi de toţi duşmanii?

IV. Cu ce flori duhovniceşti vom încununa pe Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil pe soboarele şi Oştirile lor care necontenit fac lucrare spre apărarea noastră şi lauda Domnului Dumnezeu dar şi pentru salvarea tuturor chinuiţilor din iad.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Veniţi toţi pământenii să aducem laude Sfinţilor Arhangheli care se roagă, ne apară, ne vindecă ori ne îndrumă pe noi împreună cu toate Oştirile lor cele minunate şi binecuvântate de Atotputernicul Domn Savaot.

Doxologia (Slavoslovenia)

Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!.

La care strana răspunde cântând imnul:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.

Lăudămu-Te, bine Te cuvântăm, închinămu-ne Ţie, slăvimu-Te, mulţumim Ţie pentru slava Ta cea mare.

Doamne, Împărate ceresc, Dumnezeule, Părinte atotţiitorule, Doamne, Fiule, Unule-Născut, Iisuse Hristoase şi Duhule Sfinte.

Doamne Dumnezeule, Mieluşelul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Cel ce ridici păcatul lumii, miluieşte ne pe noi, Cel ce ridici păcatele lumii.

Primeşte rugăciunea noastră, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui, şi ne miluieşte pe noi.

Că Tu eşti Unul Sfânt, Tu eşti Unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin.

În toate zilele bine Te voi cuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului.

Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi.

Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preaslăvit este numele Tău în veci. Amin.

Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine.

Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale. (de 3 ori)

Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam. Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie.

Doamne, la Tine am scăpat, învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu.

Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină.

Tinde mila Ta celor ce te cunosc pe Tine.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi. (de trei ori)

Slavă...

Şi acum...

Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

(Apoi mai pe larg:)

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Troparul Sfinţilor Arhangheli (glasul al 4-Lea)

Mai marilor voievozi ai Oştirilor Cereşti, rugămu-vă pe voi, noi nevrednicii să ne acoperiţi pe noi cu acoperamântul aripilor slavei voastre celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: Izbăviţi-ne din nevoi ca nişte mai mari voievozi peste cetele puterilor fără de trup.

Rugăciune către Sfinţii Arhangheli

Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavril, Rafail, Varahil, Evgudil, Uriil şi Salataiil şi toţi care sunteţi în Împărăţia Cerurilor sub directa comandă a Dumnezeirii împreună cu toate Oştirile voastre, rugaţi-vă pentru noi, apăraţi-ne, ajutaţi-ne, tămăduiţi-ne de toate bolile noastre, inspiraţi-ne la tot lucrul cel bun şi bineplăcut Domnului Dumnezeu. Iar după o viaţă plină de fapte bune, mijlociţi să ajungem şi noi în Sfânta Împărăţie a Cerurilor, unde să avem un loc veşnic şi împreună cu voi, sfintele Oştiri Cereşti, împreună cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii să cântăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu. Amin!

Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi (de preot Eugen Drăgoi)

1. Înmormântarea

Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta Scriptura (Biblia) arată ca atunci când omul merge la locaşul său de veci”, trupul trebuie sa se întoarca în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat“ (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, înţelept ori analfabet, toţi părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaţilor, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor.

Când un creştin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri şi tradiţii diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării.

Pentru a evita atât confuziile, dar şi superstiţiile şi datinile fără sens ori care nu au nicio legătură cu credinţa creştină ortodoxă, am însemnat cele ce urmează, folosind lucrările menţionate în bibliografia de la sfârşit, încercând astfel să sprijinim familia decedatului.

Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajază alte instituţii (oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administraţia cimitirului etc.), ci numai aspectele în care Biserica şi slujitorii săi sunt implicaţi. Povăţuirile au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus - şi nici nu e cazul - o abordare teologică a morţii şi ceremonialului înmormântării.

Ce trebuie să facem?

Moartea unuia dintre creştini este, fireşte, prilej de îndurerare şi întristare. Când se întâmplî decesul, familia trebuie să anunţe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând ajutorului bisericesc toate informaţiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel şi preotul îţi ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire şi înmormântare. De la biserică se vor solicita doliul, un sfeşnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în forma de colac), o cruce (de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixeaza cu preotul data şi ora înmormântării şi orele potrivite pentru slujbele de seara premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, „pentru a vesti şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veşniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta”.

Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate (închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecăţii) şi este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).

Pe piept i se pune o icoană sfinţită (pentru a arăta ca respectivul creştin îşi dă duhul întru Hristos) şi lângă mâinile care stau încrucişate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujeşte.

Trupul e acoperit apoi cu o pânza albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.

La capătul mortului se aşază sfeşnicul în care rudele şi cunoscuţii care vin la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă „Dumnezeu să-l/s-o ierte!”

Atât lumânările care se aprind în sfeşnic ori se ţin în mâini de către cei prezenţi, în timpul slujbei, ca şi toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creştinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este şi călăuza sufletului pe calea spre veşnicie, risipind întunericul morţii şi apropiindu-se de Hristos care a spus: „Eu sunt lumina vieţii: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).

Deasupra uşii de la intrarea în casă se aşează o pânza de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.

De reţinut:

- Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoana ori pe trupul mortului să se aşeze bani de către rude şi cunoscuţi. Cei care doresc să sprijine băneşte familia îndoliată pot să o faca punând banii pe o tavă care se poate aşeza lângă sicriu ori în altă parte a casei.

- Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile ori un an. În semn de întristare, bărbaţii nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalţi trebuie să evite culorile vii, ţipătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.

- De la moarte până la înmormântare salutăm pe membrii familiei (când mergem la casa celui decedat ori când plecăm de acolo, precum şi la biserică, cu ocazia slujbei înmormântării) cu cuvintele „Dumnezeu să-l/s-o ierte!”

- Acelaşi este salutul cu care ne adresăm şi cunoscuţilor sau străinilor pe care-i găsim adunaţi lângă trupul răposatului.

- Aceste cuvinte de salut înlocuiesc pe cele de bună dimineaţa, bună ziua etc. care nu se folosesc în astfel de momente.


2. Priveghere şi Stâlpi (Cina)

În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiaza, pentru a săvârşi slujba „Stâlpilor” sau „Cina”. Această slujbă este o rugăciune scurtă (numita bisericeşte panihidă) pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părţi din cele patru Evanghelii.

Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cădelniţa sau cătuia în care se aprinde cărbune şi se pune tămâie, precum şi o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiţi etc), un pahar cu vin şi mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme.

Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuţi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor: „după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune“ (I Corinteni 15,36). Dulciurile şi ingredientele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţiile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.

În timpul cât preotul săvârşeşte slujba, arde şi toiagul aşezat pe pieptul mortului.

De retinut:

- Unii credincioşi pregătesc tămâia cu care se va tămâia decedatul în obiecte improvizate (linguri, căni, farfurii, cutii de conserve etc), ceea ce nu numai că este inestetic şi nepractit, dar constituie şi o lipsă de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situaţii, este indicat să se cumpere de la biserică ori de la magazinele specializate o cătuie (obiect destinat pregătirii tămâiei şi tămâierii) sau să se confecţioneze un astfel de obiect, cu deosebită grijă, de un meseriaş priceput.

- Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tămâia să se folosească drept „foc” sau „jar” spirt, hârtie, capete de lumânare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum şi miros neplăcut, anihilând mirosul aromat al tămâiei şi afectând respiraţia celor prezenţi. Cel mai potrivit este să se procure cărbune special pentru cădelniţă şi cătuie.

- În timpul slujbei încetează orice altă activitate, iar cei prezenţi păstrează liniştea şi o atitudine serioasă, rugându-se împreună cu preotul pentru sufletul celui răposat. Nu se vorbeşte, nu se fac gesturi, nu se râde. De asemenea, fiind moment de rugăciune, membrii familiei trebuie să-şi impună o reţinere de a plânge zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu tulbura rânduiala slujbei. Cei care ţin lumânări aprinse în mâini să fie atenţi să nu aprindă hainele celor din jur şi să aibă grijă să nu curgă ceară pe jos, fie ca sunt în casă, la capelă mortuară sau în biserică.

- Dacă în ziua respectiva este zi de post, mâncarea trebuie să fie de post, asemenea şi alimentele folosite la alcătuirea colivei. Pentru a nu greşi, este bine să ne uităm în calendarul bisericesc, întrucât sunt şi perioade de dezlegare la anumite mâncăruri de dulce.

- După plecarea preotului este bine, dacă se face priveghere de toată noaptea, să se citească de credincioşii mai evlavioşi, din sfintele Evanghelii şi Psaltirea.

- Nu se fumează, nu se fac glume, nu se râde, nu se spun poveşti, ci se păstrează o atitudine solemnă.

- Unii credincioşi, în situaţia când decedatul nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit sau nu i s-a aprins lumânarea atunci când şi-a dat sufletul, solicită preotului la ectenie (rugăciunea de pomenire) să adauge „mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumanare”. Într-adevăr, Biserica ne învaţă că „trecerea cuiva din viaţă fără spovedanie şi fără grijanie (adica ultima împărtăşire, înainte de a-şi da sufletul) este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viaţă, dacă lucrul s-a petrecut din vină sau nepurtarea lor de grijă”. Dincolo de aceste situaţii, în cazul când moartea s-a produs accidental, iar decedatul când era în viaţă se spovedea şi se împărtăşea, catehismul ortodox îngăduie ca atunci când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor să fie însoţit de arătarea „mort neîmpărtăşit şi nespovedit”, iar uneori şi „fără lumânare”.


3. Ritualul înmormântării

În ziua şi la ora stabilită de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia şi oferă preotului şi cântăreţului câte o lumânare aprinsă.

După slujba ce se oficiază la casa decedatului (ori la capelă sau casa mortuară), se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeaşi până la cimitir.

Convoiul mortuar se aranjază astfel: în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului); urmează cei ce poartă coliva şi vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al vieţii şi al morţii, închipuind raiul în care se doreşte a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeşnice, cântăreţul şi preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului şi ceilalţi participanţi.

Pe drum până la biserică şi apoi până la cimitir, se cântă „Sfinte Dumnezeule” funebru de către cor sau credincioşi, sub conducerea cântăreţului.

Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viaţa şi activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului extenia pentru morţi.

De reţinut:

- Obiceiul de a sparge o cană sau un vas atunci când decedatul este scos din casă pentru înmormântare este păgân şi exprimă menţinerea unei superstiţii care denota ignoranţă.

- Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiţia ortodoxa, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formaţii cântă piese muzicale populare, romanţe, marşuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsă de seriozitate a celor care le solicită şi puţinul respect ce-l poarta celor decedaţi. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârşire angajarea unei fanfare la înmormântare.

- În timpul slujbei la biserică se va păstra aceeaşi atmosfera de linişte şi de reculegere.

- Celor prezenţi li se împart lumânări aprinse (uneori însoţite de o batista, o pânză albă sau un prosop, precum şi un covrig, un măr sau un colăcel etc.) pentru sufletul celui răposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună „Dumnezeu să-l/s-o ierte” sau „Bogdproste!” (Cuvânt slav, încetăţenit la noi, dar care în traducere înseamna tot „Dumnezeu să-l/s-o ierte!”). Aceste formule înlocuiesc pe cea obişnuită de „mulţumesc” ori franţuzismul „merci” care nu se folosesc în asemenea ocazii.

- Unii credincioşi atenţionează persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea şi rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată. Oferirea şi primirea lumânării aprinse reprezintă credinţa comună în „Lumina-Hristos” care călăuzeşte sufletul decedatului pe calea veşniciei. Cu atât mai mult, rudele apropiate sunt chemate să se adauge celor ce mărturisesc această credinţă şi să poarte în mâini simbolul „luminii celei neapuse”.

- La sfârşitul slujbei, membrii familiei şi ceilalţi credincioşi sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiaţi ca rudenie, mâna ori faţa mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel care pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine şi linişte, întrucât ne aflăm în locaşul bisericii şi nu trebuie perturbată atmosfera slujbei de înmormântare.

- Practica de a lipi pe crucea din mâna mortului o monedă este păgână şi trebuie părăsită. Cu acest ban se credea că morţii plătesc luntraşului Caron trecerea peste Stix (un fluviu) al infernului. A ataşa un ban de Sfânta Cruce reprezintă o împietate şi perpertuarea unei superstiţii pe care orice creştin ortodox nu o poate susţine.

- Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi, nefiind atenţi la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roagă astfel: „Dezleagă, Doamne, pe adormitul robul Tău (aici îi spune numele) de păcatul sufletesc şi trupesc”, iar a doua rugăciune: „Şi-i iartă lui toate câte a păcătuit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, dezlegându-l şi de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care el însuşi din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine...”. Deci este limpede că preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea păcatelor.

- Coliva, vinul, colacul şi capetele se vor aduce în biserică unde rămân pe parcursul slujbei înmormântării. În colivă, colac şi în capete se aprind lumânări, arzând tot timpul slujbei.

- Coroanele şi pomul rămân la uşa bisericii.

- Bărbaţii vor intra în locaşul sfintei biserici cu capul descoperit.

- La căpătâiul celui decedat se aşază unul sau două sfeşnice, în care cei prezenţi aprind lumânări.

- La organizarea convoiului funebru se obişnuieste ca, lângă cruce, cineva să poarte fotografia îndoliată a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.

- Atunci când se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credincioşi desemnaţi din vreme aşază sub carul mortuar ori înaintea acestuia bucăţi de pânză albă numite poduri. Ele reprezinta „vămile văzduhului”, peste care trebuie să treacă sufletul celui decedat, în ascensiunea sa spre tronul de judecată al lui Dumnezeu. Tot acum se împart daruri de pomană şi bani celor săraci, spre pomenirea celui răposat.

- Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) doreşte să ţină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătură cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.

- Pentru economia de timp a celor prezenţi (unele rude sunt venite de la mari depărtări) şi pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.

- Există şi o altă înţelegere greşită în legătură cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserică şi de acolo la cimitir. Toţi ştiu că cel decedat se duce „pe drumul fără întoarcere”. Această expresie înseamnă, în fapt că mortul nu se mai întoarce, evident, acasă. Mulţi însă consideră că expresia „drumul fără întoarcere” ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe acelaşi drum. De aici, o serie întreagă de complicaţii, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul şi supun pe cei îndoliaţi la parcurgerea pe jos a unor distanţe mari de drum, accentuându-le inutil oboseala. Pentru a evita astfel de situaţii, cei care se ocupă cu organizarea ceremonialului este bine să se sfătuiască, în prealabil, cu preotul.

- Mai dăinuie pe alocuri şi superstiţia ca în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare („pentru că e începutul săptămânii şi ar muri toţi din casă”). Fireşte că o atare „credinţă” este falsă şi nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putându-se să se facă în orice zi a săptămânii.


4. La cimitir

După încheierea slujbei prohodului din biserică se porneşte, în aceeaşi procesiune, către cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteşte ultima ectenie şi se cântă „Veşnică pomenire”. Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut să-şi ia ultimul rămas bun, pot s-o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat, şi, dupa caz, mâna acestuia. Preotul apoi săvârşeşte tot ritualul de îngropare (varsă untdelemn şi vin peste cel decedat, pecetluieşte groapa) şi binecuvântează coliva şi darurile care se împart la cimitir.

De reţinut:

- Icoana de pe pieptul mortului se ia de către rude şi se duce acasă, ea folosindu-se, de regulă, şi la pomenirea de patruzeci de zile (panaghia). De asemenea - deşi nu este obligatoriu - şi toiagul poate fi luat acasă şi aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.

- Acum se scoate - de către rude - piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.

- Florile care au fost puse în sicriu este potrivit să se strangă si, după acoperirea mormântului, să fie aşezate deasupra, ele amintind de frumuseţea raiului.

- Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătăţile din el, care se dau de pomană.

- Tot acum se împart, pentru sufletul, răposatului diferite daruri. De preferat ca această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiaşi.

- S-a încetăţenit tradiţia ca, după astuparea mormântului, să se dea „peste groaăa”, de pomană, o plapumă (ori o pătură), perne, o căldare cu apa, o găină vie etc. Toate acestea nu au decât o singură semnificaţie: milostenia pentru sufletul celui răposat care nu trebuie să treacă neapărat de la cel ce dă catre cel ce primeşte peste mormânt, gestul neimplicând nici o rezonanţă şi neavând nici o încărcătura religioasă.

- Familia şi aşa încercată de durere nu trebuie să facă excese în ceea ce priveşte pregătirea de înmormântare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat în prilej de fală sau într-o întrecere de a face pregătiri cât mai multe şi cât mai scumpe. Trebuie păstrată măsură în tot ceea ce întreprindem, preocupându-ne mai mult de rugăciunea pentru sufletul celui decedat, decât de mese îmbelşugate şi daruri costisitoare. Nu coşciugul scump, nici multele coroane sau jerbe ori mâncărurile rafinate şi abundente trebuie să preocupe familia, ci rugăciunea profundă de care sufletul decedatului are nevoie, căci se pregăteşte de întâlnirea cu Dumnezeu. Cel mai potrivit este, în astfel de situaţii, să se facă milostenii (adică să se dea de pomană) din alimente şi haine creştinilor care trăiesc o viaţă grea în azilurile de bătrâni, orfanilor, văduvelor, caselor de copii, asociaţiilor de handicapaţi, într-un cuvânt, străinilor care efectiv au nevoie şi se bucură de o haină ori de o farfurie cu mâncare.

5. Pomenirea după înmormântare

Familia celui decedat cheamă la masă, dupa înmormântare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuţi si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregătirile de înhumare.

După oficierea slujbei şi binecuvântarea ofrandelor de mâncare şi băutură, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu cuviinţă şi cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănânca nici nu se bea întocmai ca la nuntă. În loc de „noroc!” sau altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice „Dumnezeu să-l/s-o ierte”, iar când se primeşte un vas, îmbrăcăminte, etc. de pomană, nu se zice mulţumesc, ci „Dumnezeu sa primeasca!”.

Obiceiul de a vărsa vin din pahar la pomană trebuie să dispară. Cine varsă vin pe covoare dovedeşte nu numai că se ţine de obiceiuri păgâneşti, dar este lipsit de bunăcuviinţă, murdărind fără rost covorul ori altceva acasa sau la biserică.

Când cineva pleacă beat de la pomană, a păcătuit atât acela, dar şi cel care i-a dat băutură peste măsură.

Milostenia cea mai primită este cea făcută celor lipsiţi, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor neajutoraţi, celor care nu pot munci, familiilor nevoiaşe cu multi copii, celor abandonaţi în casele sau leagănele de copii.

Când decedatul face parte dintr-o familie fără posibilităţi materiale, este potrivit ca rudele să apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii şi va angaja comitetul parohial, obţinând cele necesare din donaţiile credincioşilor. Astfel, familia nu se va simţi umilită, întrucât a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul şi credincioşii au posibilitatea de a împlini porunca dragostei creştine care trebuie vădită prin fapte concrete, în astfel de situatii.

De reţinut:

- Cei care se întorc de la înmormântare, întrucat urmează să ia parte la masă, sunt aşteptaţi de gazdă cu apă de spălat pe mâini. S-a încetăţenit obiceiul ca cei ce se spală să nu se şteargă, pentru ca „nu se şterge”. Fireşte că această practica este lipsită de sens. Ea, probabil, ţine de o anumită strategie a familiei care cu greu se poate oferi mai multe prosoape de şters atunci când cei poftiţi la masă sunt în număr mare.

- Trebuie avut în vedere faptul că, dacă ziua de pomenire cade în post, toate mâncărurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeşte păstrarea credinţei autentice, iar pe de altă parte rugăciunea conjugată cu postul este mai puternică. Se mai aud uneori voci care spun că ar trebui să se facă şi mâncare de dulce, pentru că „mortului nu-i plăcea mâncarea de post”. Aceasta este o viziune îngustă asupra relaţiei pe care noi, cei vii, o păstrăm cu cei decedaţi, prin rugăciune şi prin post. Mortul nu mănâncă, nu bea, pentru că sufletul lui este imaterial, iar „Împărăţia lui Dumnezeu - spune Sf. Apostol Pavel - nu este mâncare şi băutură”.

- Deci, se cuvine a păstra şi respecta cu sfinţenie rânduiala Bisericii, apelându-se permanent la sfatul competent al preotului.

6. Pomenirile de după înmormântare

Biserica învaţă că viaţa omului nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului. De aceea, creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire îndividuala a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt următoarele:

- La 3 zile după moartă (care coincide, de regula, cu ziua înmormântăriii), în cistea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului a treia zi.

- La 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele 9 cete îngereşti şi în amintirea ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştrii”.

- La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, „pentru ca tot aşa să se înalţe şi sifletul răposatului la cer”.

- La trei, şase şi nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi.

- La un an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.

- În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creatiei.

De reţinut:

- Spre a nu greşi în privinţa pregătirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este să se ia legătura în prealabil cu preotul. Acest lucru este necesar întrucât trebuie stabilite, de comun acord, data şi ora săvârşirii pomenirii.

- De obicei, soroacele nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales marţea, joia şi sâmbăta.

ATENŢIE! Nu se fac parastase în următoare zile şi perioade din cursul anului:

a) Duminicile de peste an, pentru că duminica amintind de Ziua Învierii, e zi de bucurie, iar nu de întristare.

b) în cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase duminica, cel puţin în duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paşti şi Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului Cel Mare al Învierii.

c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.

d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei.

e) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.

- În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplină.

- Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel puţin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.

- La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie şi nici recomandat să se adauge „la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte ani, etc.”. Cărţile de cult nu prevăd aşa ceva, şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.

- La pomenirea de 40 de zile, numită pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe lângă celelalte, se pregătesc o icoană şi un colac. Din colac preotul va scoate părticica pe care o va aşeza apoi pe icoană şi din care va împărţi spre gustare rudelor decedatului.

- Referitor la darurile care se dau de pomană, se obişnuieste ca, la 40 de zile şi un an, să se dea diferite lucruri şi mai ales îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic, dar nu ne opreşte nimeni să dăm oricând şi orice pentru cel răposat. Există obiceiul îndatinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare, şi linguri sau furculiţe: şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. Rânduielile bisericeşti nu prevăd nimic în această privinţă şi fiecare poate da cât crede de cuviinţă, numărul acestora neavând nici o influenţă asupra stării sufleteşti a celui răposat.

- Familia trebuie să aiba grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţa în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomenească la toate sfintele liturghii pe care le săvârşeşte în sfânta biserică.

- În fiecare din sâmbetele Postului Mare, pentru cei decedaţi după sărbătoarea Sfintei Învieri din anul precedent, rudele „poartă capetele”, adică fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducând la biserică prescuri (capete), colivă şi vin. Preotul, cu acest prilej, săvârşeşte slujba parastasului.

- Obiceiul, practicat în unele părţi de ţară, de a se deshuma morţii la şapte ani şi a se reînhuma cu slujbă specială nu este prevăzut în cărţile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.

- În legătură cu aceste zile de pomenire a morţilor, există grijă ca ele să fie respectate cu sfinţenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârşită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte şi nu după sorocul de pomenire.

- Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin şi lumânări. Celelalte daruri sunt în funcţie de posibilităţile celor care fac pomenirea.

- Contrar unei păreri răspândite în popor, să se ştie că se poate face colivă de grâu fiert şi în perioada dintre Sfintele Paşti şi pogorărea Sfântului Duh.

- Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor răposaţi, este bine ca slujba să se facă în comun şi nu separat, căci cu cât rugăciunea are caracater colectiv, cu atât este mai puternică.

- La aceste zile de pomenire îndividuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a mortilor, şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecăţi, numită şi Moşii de iarnă şi sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adăugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), ziua de şase august, Paştele blajinilor (luni şi marti după Duminica Tomei) şi Joia Înălţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, îndividuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta întreţinem viu cultul morţilor şi legătura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor.

7. Alte rânduieli şi povăţuiri

- Pentru cei ce au răposat fără lumanare (adică nu li s-a putut aprinde şi pune în mână o lumânare când şi-au dat sufletul), în preziua Sfintelor Paşti se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă, ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paşti până la Înălţare, la ceremoniile din sfântul locaş. Unii creştini practică această rânduiala în fiecare an, până la pomenirea de şapte ani.

- Lumânările folosite la slujbele de înmormântare, şi de pomenire a morţilor, sunt o jertfă, şi ca orice ofrandă adusa lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creştinii trebuie să evite procurarea şi folosirea lumânărilor din comerţul de stat ori de la persoane particulare, întrucat în majoritatea covârşitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deşeuri petrolifere şi diverşi înlocuitori care prin ardere provoacă fum înnecăcios şi toxic. În acelaşi timp, mulţi din cei ce fabrică în clandestinitate lumânările sunt necredincioşi şi lucrează în condiţii de neglijenţă şi insalubritate. De aceea, amintind şi faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioşii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu şi în conditii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.

- Pentru pruncii morţi, la vârsta de şapte ani, pentru diaconi şi preoţi de mir, precum şi pentru arhierei şi călugări, slujba înmormântării este diferită.

- Pentru toţi decedaţii care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sfintele Paşti şi Duminica Tomei), slujba înmormântării se face după o rânduială specială.

- Celor care urmează a fi incineraţi (adica li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârşesc nici slujba înmormântării şi nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică.

- Celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nicio slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat.

- Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări.

- Crucea de la mormânt care se „ridică”, de regulă după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinţeşte la cimitir de către preot printr-o slujba specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas cu apă curată, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă şi puţin vin. Unii credincioşi acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan şi se practică la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori plăci comemorative. Aşadar, prezenţa pânzei nu este absolut necesară.

- Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanenţă (nu numai la anumite zile de pomenire a morţilor). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creştini se silesc a face din morminte adevărate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulţi pentru marmură, pentru feronerie şi grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grijă de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanţurilor nichelate, încorsetaţi în adevărate cutii de beton şi mozaic. De multe ori, lângă aceste morminte se aliniaza altele pline de bălării şi de negrija noastră. Creştineşte este ca şi mormintele vecine, chiar dacă nu aparţin familiei, să ne preocupe, curăţindu-le de buruieni fiindcă responsabilii lor direcţi au uitat de cei morţi sau le neglijază cu vinovăţie.

- Timp de patruzeci de zile, după tradiţie, arde la piciorul crucii candela şi mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o presoană desemnată în acest scop).

- La pomenirea de şapte ani, nu se dezgroapă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposaţi nu trebuie deranjată, cu atât mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: „se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a Domnului”.

Pentru alte datini, obiceiuri, tradiţii şi practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă), terbuie să se ia legătură cu preotul de enorie, aşa cum am mai spus.

Suntem datori însă, ca nişte buni creştini, să facem precum ne-a învăţat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile şi datinile omeneşti şi îndeplinind, pentru folos sufletesc, povăţuirile lor.

Despre colivă (istoric, reţetă, aspect, mod de preparare)

Istoricul colivei, însemnătatea acesteia în practica religioasă, precum şi o reţetă de colivă pentru cei care nu au făcut niciodată acest preparat:

Vă amintesc să preparaţi colivă şi să mergeţi de dimineaţă la biserică pentru slujba închinată Moşilor de vară sau Sâmbetei morţilor.

În afară de colivă aveţi nevoie de prescură sau colaci, lumânări sau candeluţe, tămâie, pahare de unică utilizare, o lingură, o sticlă cu vin roşu. După posibilităţi puteţi merge şi cu vase cu mâncare, sau orice alte produse doriţi să le împărţiţi, dar numai după ce s-a terminat slujba.

După terminarea slujbei la biserică mergeţi la cimitir, tămâiaţi şi împărţiţi ce aveţi în memoria morţilor.

Doamne ajută!

Coliva (sl. kolivo, gr. kollyvon) este un preparat de grâu fiert amestecat cu zahăr (sau miere) şi cu nuci pisate şi ornat cu bomboane şi zahăr pudră, care se împarte ca pomană la înmormântări şi la parastase după ce este sfinţită de preot în cadrul slujbei respective.

Coliva a fost introdusă în practica Bisericii după minunea sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea sfântului, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului oraşului Constantinopol să stropească toate proviziile din pieţele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370), i-a poruncit acestuia să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva). Nu mult după aceasta, sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Teodor în prima sâmbătă a Postului Mare a fost rânduită în calendar, pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397).

La început, deci, coliva a servit ca hrană, iar mai apoi la pomenirea morţilor, după modele şi tradiţii care existau deja în lumea păgână a timpului.

Semnificaţie

Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuşi trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul (din care se face pâinea).

Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuşi le-a înfăţișat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (vezi Ioan 12, 24 şi I Corinteni 15, 36).

Dulciurile şi ingredientele care intră în compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi ori dulceaţa vieţii celei veşnice pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.

Legănarea colivei cu mâinile este, pe de-o parte, expresia legăturii sufleteşti vii şi reale cu cei adormiţi, iar pe de altă parte, încă un semn al învierii, asemănător celui din Sfânta Liturghie când preoţii leagănă sfântul aer deasupra Darurilor la citirea Crezului până la momentul când se zic cuvintele „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”, închipuind cutremurul care a avut loc cu ocazia morţii şi învierii lui Iisus Hristos (Matei 27, 51).

Reţetă de colivă

Ingrediente

1 kg de grâu (arpacaş); 1-2 Kg de nuci; 200-250 g de zahăr; coajă de la 1-2 lămâi şi de la 1/2-1 portocală, ce nu au fost tratate; scorţisoară; rom sau altă esenţă; zahăr pudră şi, facultativ: cacao, bomboane, miere...

Preparare

Coliva se prepară în doi timpi. Primul timp este seara înainte de a merge la biserică, când se fierbe grâul, iar cel de-al doilea timp este de dimineaţă, chiar în ziua în care urmează să fie adusă ca ofrandă la biserică şi de aceea trebuie prevazută cam o oră pentru această ultimă preparare (depinde cât de mult timp stăruiţi pentru a o orna).

Primul timp, seara

Grâul se alege, îndepărtându-se pleava şi bucăţelele de grâu sparte. După aceea se spală în 9 ape călduţe (corespunzătoare celor 9 cete îngereşti) şi se pune la fiert în 3 litri de apă, de preferinţă într-o oală de teflon. Focul este la început potrivit de mare, iar când începe să fiarbă apa, se dă mai mic. În timpul fierberii nu se amestecă cu lingura, ci se mişcă oala din când în când, astfel ca grâul să nu se lipească. Se ţine pe foc până ce apa scade şi, când apa a scăzut aproape complet, se adaugă puţină sare şi zahărul, amestecându-se uşor cu lingura de lemn. Se mai lasă 5-10 minute până când nu mai este apă, iar bobul de grâu este „înflorit”. După fiert, grâul se răstoarnă într-o oală smălţuită şi se acoperă cu un ştergar umed pentru a nu face coajă. Tot seara puteţi curăţa nucile de coajă, astfel încât să aveţi o farfurie adâncă plină de mieji. Jumătate din ei se dau prin maşina de nuci (sau, dacă nu avem, putem să găsim în comerţ o răzătoare manuală de brânză şi care poate fi folosită cu succes pentru a fărâmiţa nuca). Cealaltă jumătate din miejii de nucă se vor tăia cu cuţitul în bucăţele mai mici. Se are în vedere a se opri jumătăţi de mieji de nuca (10-20) pentru a forma o cruce pe colivă.

Al doilea timp, de dimineaţă

Dacă s-a format coaja la grâu, se îndepărtează. Se adaugă miejii de nucă ce au fost sfărâmaţi şi cam un sfert din cantitatea de nucă ce a fost dată prin maşină. Se aromatizează adăugându-se coaja de lămâie dată prin răzătoarea mică (se poate adăuga în egală măsură şi coaja de la o jumătate de portocală). Se mai adaugă o sticluţă de esenţă de rom (sau, dacă nu avem, o altă aromă) şi scorţişoară. Se gustă şi, dacă nu este destul de dulce, se pot adăuga o lingură-două de miere. Toată compoziţia se frământă bine cu mâna şi se aşază pe platouri, nivelându-se bine. Se adaugă pe deasupra restul de nucă măcinată astfel încât să fie un strat destul de gros, pentru ca zahărul farin ce se va pune pe urmă să nu se umezească. Printr-o strecurătoare mică se pudrează pe deasupra zahăr farin până ce se acoperă toată nuca. Se nivelează cu ajutorul unei foi albe de hârtie care se aşază pe deasupra şi se presează uşor cu mâna. După ce s-a omogenizat suprafaţa, se formează o cruce din jumătaţile de nucă păstrate. Se poate însă să se facă o cruce şi din cacao, folosindu-se un şablon. Dacă preferaţi, puteţi folosi pentru decorare bomboane etc...

Ce se întâmplă cu sufletul după moarte şi cum poate fi el ajutat (Părintele Mitrofan)

Taina morţii. Moartea dreptului şi moartea păcătosului

Biserica Ortodoxă învaţă că moartea este „despărţirea sufletului de trup”; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturişeşte astfel: „Şi se va întoarce ţărână în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccl.12,7).

Moartea îl răpeşte pe om când a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru îndeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului conţine - prin prevederea dumnezeiască - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.

Sfântul Antonie cel Mare, vrând să pătrundă adâncurile scopurilor providenţei, adresa într-o zi lui Dumnezeu următoarea rugăciune: „Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe?”. Şi Dumnezeu îi răspunse: „Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte”.

Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţa de dincolo de mormânt.

Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece în împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituală a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în rai sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, în parabola bogatului şi a lui Lazăr, ne învaţă că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, întră în aceeaşi zi în rai sau în iad. „Adevar zic ţie că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Lc. 23, 43), a zis Hristos tâlharului celui bun.

Astfel fiecare suflet despărţit de trupul său va fi în rai sau în iad. Când? Astăzi, a zis Mântuitorul. Ce înţelegem prin cuvântul astăzi şi cum împăcăm această expresie cu învăţătura Bisericii despre vămi şi despre a treia, a noua şi a patruzecea zi dupa moarte?

Pe pământ sunt zile, nopţi şi ani; dincolo de mormânt nu este decât veşnicie, luminoasă sau întunecată. Deci, cuvântul astăzi desemnează timpul de după moarte, adică veşnicia. A treia, a noua şi a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt împărăţia timpului nu există; acolo nu sunt alte zile decât cea de astăzi. Misterul morţii este poarta prin care sufletul, despărţindu-se de trup, intră în veşnicie.

Noi ştim şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmplă prin mărturisirea Sfintei Biserici - stâlpul şi confirmarea adevărului - care nu a căzut niciodată din învăţătura sa şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt.

Astfel descriu Sfinţii Părinţi ce se întâmplă în momentul în care sufletul se desparte de trup: „Îngerii - buni şi răi - se vor înfăţişa înaintea sufletului. Vederea acestora din urmă va pricinui sufletului o nesfârşită tulburare, dar va găsi o mângâiere la vederea şi protecţia îngerilor celor buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa curată sunt în acel moment de un mare ajutor şi reprezintă o mare bucurie pentru dânsul. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea sunt sprijin sufletului, care urcă spre Domnul într-o mare bucurie şi însoţit de îngerii cei buni; în acest timp sufletul plin de pasiuni şi păcate este condus de demoni în iad unde va suferi veşnic” (Sfântul Teodor Studitul).

Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului Vasile, o întreba într-o vedenie pe Sfânta Teodora asupra împrejurărilor ce au însoţit moartea sa şi a ucenicilor săi. „Cum pot să-ţi spun, zise ea, despre suferinţa fizică şi simţământul de apăsare a celor ce mor? Starea sufletului în timpul despărţirii sale de trup este asemenea senzaţiei celui ce ar cădea gol în mijlocul flăcărilor şi s-ar fi făcut cenuşă. Când veni ceasul morţii mele, duhurile cele rele mă înconjurară din toate părţile. Unele mugeau ca nişte fiare sălbatice, altele lătrau ca nişte câini, însă altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, mă ameninţau, se pregăteau a se arunca asupra mea şi scrâşneau din dinţi, privindu-mă. Eram nimicită de groază când, deodată, am văzut doi îngeri stând la dreapta patului meu şi vederea lor îmi dădu îndrăzneală. Abia atunci demonii se îndepărtară putin de patul meu. Unul din îngeri întrebă cu mânie pe demoni: «Pentru ce ajungeţi voi întotdeauna înaintea noastră lângă patul muribunzilor, pentru a înspăimânta şi tulbura pe tot sufletul ce se pregăteşte a se despărţi de trupul său? Voi n-aveţi a vă bucura aici: mila lui Dumnezeu a pătruns acest suflet şi voi n-aveţi nici o parte din el». Atunci demonii se tulburară şi începură a arăta faptele mele cele rele, săvârşite în tinereţea mea, şi strigau: «Ale cui sunt deci aceste păcate, n-a făcut ea cutare lucru şi cutare lucru?». În sfârşit veni moartea, grozavă la vedere. Se aseamăna omului, însă nu are carne şi nu alcătuieşte decât din oase omeneşti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortură: săbii, săgeţi, lanci, seceri, furci, securi şi altele. Umilitul meu suflet tremura de frică. Sfinţii Îngeri au zis către moarte: «Fă-ţi treaba ta şi scapă uşor acest suflet de legăturile trupeşti, căci el nu are mare povară de păcat». Moartea se apropie de mine, luă o mica secure şi-mi tăie mai întâi picioarele, apoi braţele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slăbi toate mădularele mele şi le despărţi din încheieturi. Pierdui astfel braţele şi picioarele mele, tot trupul meu era mort şi nu puteam să mă mişc. Pe urmă îmi tăie capul şi n-am putut să-l mai mişc, ca şi cum ar fi încetat să fie al meu. După aceasta, ea pregăti o băutură într-un vas pe care-l apropie de buzele mele şi m-a făcut să o beau cu de-a sila. Această băutură era atât de amară încât sufletul meu nu putu să o suporte, se înfioră într-atât şi se aruncă afară din trup. Atunci îngerii l-au primit în braţele lor.

Când m-am întors, am văzut trupul meu ce zăcea neînsufleţit, fără mişcare şi fără viaţă, şi l-am privit ca unul care ar privi un veşmânt de care s-a dezbrăcat; şi m-am mirat. Îngerii mă ţineau şi demonii s-au apropiat de noi, arătând păcatele mele. Îngerii începura a căuta faptele mele cele bune şi, din mila lui Dumnezeu, le-au găsit. Îngerii adunau faptele mele cele bune, făcute în viaţa mea cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se pregăteau a le pune în cumpănă în faţa faptelor mele cele rele, când deodată se arătă Sfântul nostru Părintele Vasile, care zise către Sfinţii Îngeri: «Acest suflet a făcut mult bine bătrâneţilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el şi Dumnezeu mi l-a dat». Zicând aceste cuvinte, a scos de la sân o pungă plină cu aur şi a dat-o îngerilor, spunând: «Când veţi trece prin vămile văzduhului şi duhurile rele vor începe a chinui sufletul său, răscumpăraţi-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin muncă şi sudoarea mea şi dau această pungă sufletului care m-a slujit». După ce a isprăvit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fură înmărmurite; începură a scoate gemete tânguitoare şi se îndepărtară. Apoi iarăşi se arătă Sfântul Vasile, purtând nişte vase pline cu miruri curate şi preţioase. Deschise vasele, unul după altul, şi vărsă acele miruri asupra mea; pe loc m-am simţit inundată de miresme duhovniceşti şi m-am simtit schimbată şi luminată. Sfântul a zis către îngeri: «Când veţi fi împlinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, îl veţi duce în locuinţa pe care a pregătit-o Domnul pentru mine». Apoi sfântul se făcu nevăzut. Îngerii m-au luat şi ne-am îndreptat spre Răsărit”.

Oamenilor luminaţi de Dumnezeu li se încredinţează ca, la cea de pe urmă suflare, faptele lor sunt puse în cumpănă şi:

1. dacă partea dreaptă e mai ridicată decât cea stângă, sufletul este este primit în rai, în mijlocul îngerilor;

2. dacă cele două părţi ale cumpănei sunt deopotriva, atunci fireşte că mila lui Dumnezeu capătă biruinţă;

3. când cumpăna se apleacă spre partea stângă, dar nu cu mult, mila dumnezeiască înlocuieşte lipsa (astfel sunt cele trei judecăţi ale Domnului: judecata dreaptă, judecata omenească şi judecata milostivă);

4. când faptele cele rele apleacă cumpana prea mult în partea stângă, atunci judecata cea mai dreaptă rosteşte hotărârea în funcţie de păcate.

Acestea sunt împrejurările care însoţesc moartea omului.

Mântuitorul, vorbind de moartea dreptului şi de cea a păcătosului, a formulat câteva linii generale pentru aceeaşi idee, spunând că moartea păcătosului este cumplită, pe când cea a dreptului este frumoasă. „Nebune, întru această noapte ţi se va cere sufletul tău” (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, în timp ce al doilea va fi dus de îngeri în sânul lui Avraam. (Lc.16, 22). Aşadar, de noi înşine şi cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atârnă felul morţii noastre, noi putând să o facem frumoasă sau cumplită, după cum vom fi îndeplinit poruncile lui Hristos: „Fiţi gata în tot ceasul de moarte, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Ca urmare, o continuă căinţă şi o credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos ne va înlesni o moarte dulce şi paşnică.

Nu numai cei săraci ca Lazăr se fac vrednici de un sfârşit fericit, ci şi cei bogaţi, dar smeriţi cu duhul. Nu numai cei bogaţi, ca acel îmbelşugat din Evanghelie, merg în iad şi mor cumplit, dar şi cei săraci, dacă nu-şi poartă crucea lor cu răbdare şi mărime de suflet.

Sufletul dreptului, după ce s-a despărţit de trup, este primit de îngeri, care-l păzesc şi-l poartă spre tărâmuri pline de lumină şi fericire. Şi este firesc să fie aşa, căci sufletele drepţilor se află împreună cu îngerii chiar de pe pământ. Iată ce scrie Sfântul Efrem Sirul despre moartea dreptului: „Drepţii şi asceţii se bucură în clipa morţii, având înaintea ochilor faptele nevoinţei lor, privegherile, posturile, rugăciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie când sunt chemate să iasă din trup şi să reintre în repausul lor vesnic”.

“Moartea păcătosului este cumplită” (Ps. 33, 21) - este însăşi mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pentru ce? Cugetaţi bine la ce vrea să zica păcătosul. Păcătosul este acela ce calcă Legea lui Dumnezeu şi dispreţuieşte poruncile Sale. După cum virtutea, reflectându-se în conştiinţă, produce în aceasta o bucurie cerească, tot aşa şi păcatul face a naşte în suflet frica răspunderii. Moartea sufletului păcătos este tragică, pentru că, în chiar momentul ieşirii sale din trup, este luat de îngerii răului, pe care i-a servit fiind pe pământ şi cu care, împreună cu ceilalţi păcătoşi, el va trebui, din acel moment, să se uneasca în veşnicie. Iată ce spune Sfântul Macarie Alexandrinul despre moartea păcătosului: „Când sufletul păcătosului părăseşte trupul, se produce un mare mister. O haită de demoni şi de puteri întunecate înconjoară sufletul şi-l duc în teritoriul lor. Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Dacă omul, fiind încă pe pământ, le-a dat ascultare şi s-a făcut sclavul lor, el cade când părăseşte această lume”.

A treia zi şi vămile (semnificaţia zilelor a noua şi a patruzecea)

Unde se află sufletul imediat după despărţirea sa de trup? Ce semnifică a treia zi, a noua zi şi a patruzecea zi? În ce interval de timp trece sufletul vămile văzduhului şi când are loc judecata particulară?

Sfântul Macarie Alexandrinul ne comunică descoperirile îngereşti care i s-au făcut despre starea sufletelor morţilor în timpul celor patruzeci de zile de după moarte. Când s-a îndeplinit misterul morţii, sufletul, despărţit de trupul său, locuieşte pe pământ încă două zile şi vizitează împreună cu îngerii locurile pe unde a făcut binele; el umblă împrejurul casei unde s-a despărţit de trupul său şi chiar rămâne câteodată lângă sicriul unde zace trupul său. Apoi, după exemplul Mântuitorului, Care a înviat a treia zi după moarte, tot sufletul trebuie să se urce la cer, pentru a slăvi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roagă în acea zi pentru cei morţi.

Spaţiul nesfârşit ce desparte pământul şi cerurile, spaţiu ce desparte Biserica triumfătoare de Biserica luptătoare, se numeşte - în limbaj comun, ca de altfel şi în Sfintele Scripturi şi în scrierile Sfinţilor Părinţi - aer. Astfel, prin cuvântul aer nu înţelegem substanţa eterică ce înconjoară pământul, ci, pur şi simplu, spaţiul. Acest spaţiu este plin de îngeri căzuţi, al căror scop constă în a întoarce pe om de la mântuirea sa, făcând din el instrumentul răutăţii.

Sfântul Ioan, care s-a făcut vrednic de a vedea marile taine dumnezeieşti în Apocalipsa, zice că îngerii căzuţi au fost izgoniţi din locaşul lor ceresc (Apoc. 12, 7-8). Unde au găsit ei refugiu? După Cartea lui Iov, noi vedem limpede că locuinţa lor este în văzduhuri (aer), iar Apostolul Pavel îi numeşte „duhurile răutăţii răspândite în aer” şi pe căpetenia lor „domnul puterii văzduhului”. Îndată după căderea primilor oameni şi izgonirea lor din rai, paza pomului vieţii a fost încredinţată unui heruvim; cu toate acestea, un alt înger căzut s-a pus la rândul său în calea spre rai, pentru a împiedica pe om să intre în el. Porţile cerului s-au ferecat şi domnul întunericului acestui veac nu lasă să mai intre în rai nici un suflet despărţit de trupul lui; drepţii, afară de Ilie şi Enoh, se scoborau în iad ca şi păcătoşii.

Primul care a străbătut trecerea neumblată a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul morţii, sfărâmătorul iadului; din acel moment porţile s-au redeschis. După Domnul, tâlharul cel bun şi toţi drepţii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fără piedici. Sfinţii fac cu uşurinţă această călătorie şi, chiar dacă duhurile rele se străduiesc a-i opri, virtuţiile lor le acoperă păcatele. Aceste duhuri vor avea cu atât mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, după ce s-a despărţit de trup şi se va urca spre Dumnezeu, cu cât noi, deja fiind luminaţi prin lumina Mântuitorului şi având libertatea de a alege între bine şi rău, ne facem cu toate acestea sclavii şi executanţii păcătoaselor lor voinţe.

Pe pământ sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să ajungă a se recunoaşte şi, printr-o sinceră căinţă, să capete de la Dumnezeu iertarea păcatelor sale. În schimb, dincolo de mormânt, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de păcat o au îngerii cei căzuţi. Demonii, ca stăpâni ai răului pe pământ, or să-i înfăţişeze acum toate faptele sale cele rele, amintindu-i totodată împrejurările care au însoţit lucrarea răului. Sufletul va recunoaşte atunci greşelile sale şi prin această recunoaştere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decât o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronunţat asupra lui însuşi. Păcatele urmate de căinţă nu se mai socotesc şi nu se mai amintesc, nici la vămi, nici la judecată. La rândul lor, îngerii cei buni înfăţişeaza la vămi faptele bune ale sufletului.

Tot spaţiul dintre pământ şi ceruri este împărţit în 20 de părţi sau tribunale, iar sufletul, trecând pe acolo, este acuzat de către demoni de păcatele sale. Fiecare vamă, după cum le numesc Sfinţii Părinţi în scrierile lor (duhurile rele se numesc vameşi), corespunde unui anumit grup de păcate. Duhurile rele acuză sufletul nu numai de păcatele de care el e vinovat, ci încă şi de acelea pe care nu le-a comis, după mărturisirea Sfântului Ioan Letsvithnik.

Noi împrumutăm din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii în care vămile se succed. Pe calea cerului, mergând spre răsărit, sufletul întâlneşte întâia vamă, unde duhurile rele, după ce au oprit sufletul însoţit de îngerii cei buni, îi înfăţişează păcatele sale făcute prin cuvânt (vorbe deşarte, flecăreală, cuvinte obscene, jigniri, luare în râs a lucrurilor sfinte, cântece pătimaşe, râs s.a.m.d.); a doua vamă este aceea a minciunii (orice minciună, călcare de jurământ, luarea numelui lui Dumnezeu în deşert, călcarea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu, ascunderea păcatelor înaintea duhovnicului); a treia vamă este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rău, umilirea altuia, jignirea, batjocura unită cu uitarea propriilor sale greşeli şi păcate); a patra vamă este a lacomiei (beţia, obiceiul de a mânca între mese şi în ascuns, uitarea rugăciunii înainte şi după mese, nepaza postului, îmbuibarea, desfătările, în sfârşit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vamă este a leneviei (lenevire la slujbele divine şi la rugăciunea fiecăruia, neglijenţa la lucru, lene); a şasea vamă este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe faptă); a şaptea vamă este aceea a zgârceniei şi a iubirii de arginţi; a opta vamă este a cămătăriei; a noua vamă este a înşelătoriei (judecăţi strâmbe, măsuri false şi alte înşelătorii); a zecea vamă este a geloziei; a unsprezecea vamă e a mândriei (ambiţii, mândrie, prea bună părere de sine, lipsă de respect faţă de părinţi, cler, superiori, în general neascultări); a douăsprezecea vamă este a maniei; a treisprezecea vamă este a răzbunării; a paisprezecea vamă este a uciderii; a cincisprezecea vamă este aceea a magiei (vrăji, amestec de otrăvuri, farmece, chemarea demonilor); a şaisprezecea vamă este a necurăţiei (tot ce tine de acest păcat: gânduri, pofte şi fapte necurate, iubirea trupească a persoanelor nelegate prin căsătorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a şaptesprezecea vamă este cea a adulterului (necredinţa în căsătorie, căderea în păcat a persoanelor hărăzite lui Dumnezeu); a optsprezecea vamă este aceea a păcatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouăsprezecea vamă este a ereziei (false cugetări asupra religiei, lepădarea de credinţa ortodoxă, hula, blasfemia); în fine, ce de pe urmă, a douăzecea vamă este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vămilor are loc a treia zi după moarte.

Cunoscând starea sufletelor după moarte, trecerea vămilor şi înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu, care toate au loc în a treia zi, Biserica şi rudele, arătându-şi dragostea lor pentru cel mort, roagă pe Domnul a-i ierta păcatele şi a-i înlesni trecerea vămilor.

După ce sufletul s-a închinat Domnului, el e purtat prin felurite locaşuri ale sfinţilor pentru a privi frumuseţile raiului. Această vizitare a locuinţelor cereşti durează şase zile, în care sufletul admiră şi slăveşte pe Dumnezeu, a toate Creatorul. În această contemplaţie el uită cu totul scârbele ce le-a avut fiind în trup; dar, cu toate acestea, dacă el este împovărat de păcate, se întristează reproşându-şi că şi-a irosit viaţa în negrijă şi că nu L-a slujit pe Dumnezeu după poruncile Sale.

Isprăvind vizitarea raiului, a noua zi (după despărţirea sa de trup), sufletul se urcă din nou la Dumnezeu, pentru a I se închina. Pentru aceasta Biserica face rugăciuni pentru morţi în ziua a noua.

După a doua închinare, Domnul porunceşte ca să-i fie arătat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferinţele păcătoşilor, aude plângerile, gemetele şi scrâşnirea dinţilor. În timpul a 30 de zile sufletul vizitează toate cotloanele iadului şi tremură de frică să nu fie condamnat acolo pe vecie. În sfârşit, într-a patruzecea zi după despărţirea sa de trup, se urcă pentru a treia oară să I se închine Creatorului. Şi atunci, Judecătorul etern hotărăşte locuinţa ce i se cuvine sufletului, după faptele sale şi după viaţa pământească. Astfel, are loc judecata particulară, în a patruzecea zi dupa moarte; iată pentru ce Biserica se roagă pentru morţi în acea zi.

Deci, ziua a patruzecea după moarte este ziua decisivă pentru soarta sufletului în viaţa viitoare. Este judecata particulară a lui Hristos, care hotărăşte starea sufletului numai până în ziua Judecăţii de Apoi - Judecata generală. Această stare a sufletului, corespunzând cu viaţa sa de pe pământ, nu este starea sa definitivă, pentru veşnicie, ci este supusă schimbării. Iisus Hristos, în a patruzecea zi după Învierea Sa, a înălţat natura umană la gloria supremă, aşezând-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Părintelui. Aşadar, după dumnezeiescul Său exemplu, răposaţii, într-a patruzecea zi după moartea lor, intră în starea ce se cuvine valorii lor morale.

Urmând pilda Domnului Care, după înălţarea Sa a patruzecea zi, a şezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, aşteptând până se vor pune vrăjmaşii Lui aşternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot aşa şi sufletele morţilor, al căror destin a fost stabilit prin judecata particulară a lui Hristos, rămân în acea stare (nu însă fără posibilitate de schimbare) până în ziua Judecăţii generale.

Să punem aşadar inima şi credinţa noastră în iubirea Mântuitorului Care, chiar întru slava Sa, este neîncetat preocupat de veşnica noastră mântuire, de mântuirea ta şi de aceea a răposatului care îţi este scump; roagă-L deci pentru el, ca prin harul Său să vindece relele sufletului celui mort, să îndeplinească ceea ce-i lipseşte, să ierte păcatele, să-l cureţe şi să-l aşeze în rândul fericiţilor. Credinţa şi rugăciunile tale, unite cu rugăciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru răposatul tău în ziua judecăţii lui Hristos, aşteptând Judecata cea de pe urmă.

Prin urmare, vedem că sufletul, după despărţirea sa de trup, locuieşte încă două zile pe pământ şi se înalţă în a treia zi către Dumnezeu, pentru a I se închina; apoi petrece în rai următoarele şase zile, urmând cele treizeci de zile în iad. În a patruzecea zi află care va fi starea sa până la Judecata cea de pe urmă când, numai atunci, sufletele vor primi hotărârea definitivă.

Cum pot ajuta cei de pe pământ sufletelor din lumea de dincolo. Rugăciunea

Rugăciunea pentru morţi este un act de caritate şi conţine două virtuţi:

1. rugăciunea în ea însăşi, ca serviciu adus lui Dumnezeu; şi

2. rezultatul rugăciunii, ca bine ce se face răposatului.

Prin urmare, rugăciunea pentru morţi este în acelaşi timp o faptă de milostenie şi o faptă de credinţă. Domnul Iisus Hristos, El Însuşi, ne învaţă că noi n-am putea avea nici o virtute fără ajutorul Său. A chema mila dumnezeiască asupră-ne şi asupra altora, asupra viilor şi asupra morţilor - este o tendinţă ce exprimă voinţa lui Dumnezeu. Rugăciunea, după învăţătura Apostolului şi a Bisericii ecumenice, este o lucrare a Sfântului Duh ce locuieşte în noi.

Sfântul Efrem Sirul explică lamurit, printr-o paralelă, posibilitatea şi înfluenţa salvatoare a rugăciunilor noastre asupra sufletelor răposaţilor. În testamentul său, el zice, între altele, ca între răposaţi şi vii, când aceştia se roagă pentru ei, este aceeaşi simpatie ce există în natura între fructele pământului. Astfel, când timpul înfloririi a trecut pentru vie, vinul în pivniţă începe a fierbe; când unele legume plantate în pământ încep a se desfăşura, aceleaşi legume în case dau ramuri. A purta sarcina unul altuia înseamna a avea un viu interes pentru soarta aproapelui. Însuşi Domnul a luat partea cea mai vie la soarta păcătosilor, împovărându-Se cu toate păcatele noastre şi făcându-Se vinovat de toate greşelile noastre înaintea Părintelui Său ceresc; toate aceste greşeli le-a spălat cu sângele Său şi le-a şters prin moartea Sa. Aşadar, dacă Însuşi Dumnezeu ia parte la soarta noastră, putem noi să nu ne înteresăm de soarta aproapelui nostru, cerând pentru el mântuirea, putem noi să nu sacrificăm tot ce este în puterea noastră?

Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă şi ne-a arătat că nu sunt morţi propriu-zis, că oamenii vieţuiesc dincolo de mormânt. Viaţa creştină este întemeiată pe iubirea pe care suntem datori a o exprima nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Apostolii au probat iubirea lor prin fapte: rugându-se pentru membrii Bisericii lui Hristos şi purtând greutatea aproapelui.

Biserica Ortodoxă se roagă pentru tot universul, pentru toţi oamenii - vii sau morţi - numai dacă ei sunt ortodocsi şi dacă au părăsit această viaţă întru credinţă şi nădejde. Nu e nevoie decât a crede în Dumnezeu pentru a fi convins de eficacitatea rugăciunilor pentru răposaţi. De voi uita pe răposatul, de voi uita raporturile mele cu el, prin ce pot arăta ca l-am iubit când era cu mine pe pământ? Dacă într-adevăr l-am iubit viu fiind, aş putea înceta să-l mai iubesc când va fi mort? O astfel de presupunere ar fi contrară bunului simţ. La nevoie se cunosc adevăratele prietenii şi putem noi să ne închipuim o trebuinţă mai mare decât aceea a sufletului nedesăvârşit, încărcat de păcate?

Astfel se arată înalta îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi înaintea răposaţilor a celui ce se roagă pentru morţi. A înmormânta trupul răposaţilor este un act de milostenie practicat de întreaga omenire. Însă religia creştină pretinde încă să se îngroape trupul cu toată onoarea ce se cuvine templului Sfântului Duh. Aşadar, înmormântarea trupului este un act de caritate propriu întregii omeniri, în vreme ce rugăciune pentru răposaţi este rodul acelora ce cunosc pe adevăratul Dumnezeu - izvorul iubirii şi al vieţii. Nu ştim şi nu putem şti cine greşeste şi cine are dreptate înaintea lui Dumnezeu; numai El singur o ştie. Noi nu ştim decât un singur lucru: că toţi oamenii sunt păcătoşi. „Că nu este drept nici unul”, învaţă Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 3,10). „Nimeni nu e curat de păcate, măcar de-ar fi trăit o singură zi pe pământ” (Iov 14, 44). Noi ştim bine că suntem zămisliţi în păcat, ne naştem, vieţuim în păcat şi nu suntem curăţiţi pe deplin de păcat în clipa în care trecem în lumea de dincolo de mormânt. Nimic mai important nu le revine celor vii decât a urma această porunca: „A iubi pe toţi şi a ne ruga pentru toti”. Acel ce dă viaţă şi iartă păcatele a zis: „Cereţi şi vi se va da, nu voiesc moartea păcătosului!”. El însuşi ne-a învăţat a ne ruga astfel: „Şi ne iarta nouă greşalele noastre!”. Rugăciunea dată de Domnul slujeşte drept fundament la toate rugăciunile noastre, prin urmare, şi la rugăciunea pentru morţi, unde ne rugăm pentru mântuirea răposatului şi cerem iertarea păcatelor sale.

Mijlocirea bisericii

Dacă rugăciunea este expresia voinţei, atunci care trebuie să fie oare puterea rugăciunii întregii Biserici şi a tuturor membrilor săi în favoarea unui singur subiect? Noi vedem exemplul eficacităţii rugăciunii în faptele Apostolilor: în urma rugăciunilor Bisericii, un înger l-a scos pe Apostolul Petru, în timpul nopţii, din închisoare, în ajunul condamnării sale, fără ca nimeni să fi simţit; fiarele sale au căzut şi paznicul ce era lângă el nu a văzut nimic şi nu a auzit nimic (Fapte 12).

În final, este normal a întari faptul că rugăciunea are o influenţă benefică asupra sufletelor aflate dincolo de mormânt. Întotdeauna Biserica s-a rugat, se roagă şi se va ruga pentru morţi, până la A Doua Venire a lui Hristos. La fiecare dintre cele trei servicii dumnezeieşti de pe parcursul zilei, la Utrenie, la Liturghie şi la Vecernie, Biserica se roagă deopotrivă pentru vii şi pentru morţi. Scopul Bisericii este de a-l sfinţi pe om, de a-l face vrednic să participe la fericirea veşnică. Ea se îngrijeşte de mântuirea tuturor membrilor săi deopotrivă, vii sau morţi. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că rugăciunile pentru morţi sunt un obicei apostolic şi o instituţie a Sfântului Duh. Ceea ce este iarăşi important este că această dogmă (rugăciunea pentru morţi) a Bisericii Ortodoxe este strâns legată cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur; în timpul fiecăreia dintre ele, Biserica se roagă de trei ori pentru cei răposaţi. O dată se roagă la proscomidie, a doua oară - dupa citirea Evangheliei, anunţând noutatea prea fericită a mântuirii tuturor celor ce cred în Iisus Hristos şi iertarea generală a păcatelor prin mijlocirea Mântuitorului. Atunci diaconul sau preotul intonează indoita rugăciune cu ecfonis în a doua ectenie în care Biserica se roagă pentru cei răposaţi în aceşti termeni: „Pentru Patriarhii ortodocşi, pentru evlavioşii împăraţi şi evlavioasele împărătese, Domnului să ne rugăm”, pentru a mărturisi unitatea şi comuniunea întregii Biserici. Această ectenie se face în rugăciunea cu ecfonis în timpul Liturghiei, în timp ce la alte servicii divine nu se pomenesc la ectenii decât ctitorii templului pe care Biserica îi numeşte cu adevărat fericiţi şi în adevăr demni de o veşnică pomenire, pe toţi cei răposati - atât pe cei îngropaţi în aceste locuri precum şi pe toţi răposaţii ortodocşi în general. După îndoita rugăciune cu ecfonis, vine rugăciunea cu ecfonis special pentru răposaţi. În sfârşit, a treia oara, după binecuvântarea Sfintelor Taine, Biserica se roagă încă o dată pentru cei răposaţi. La serviciile de seară şi de dimineaţă (la Vecernie şi la Utrenie), Biserica se roagă deopotrivă pentru răposaţi, această rugăciune exprimând unirea, legătură, raportul şi comuniunea cu ei.

Rugăciunea comună se face la biserică, rugăciunea particulară se face la domiciliu; de aceea, rugăciunile pentru morţi pot fi rugăciuni comune sau rugăciuni particulare, şi trebuie să ne rugăm pentru răposaţi totdeauna şi pretutindenea. Repausaţii păcătosi care erau în iad şi care, prin rugăciunile Bisericii şi ale rudelor care erau în viaţă, au căpătat iertarea păcatelor lor, s-au arătat celor vii pentru a mărturisi despre schimbarea stării lor dincolo de mormânt şi pentru a lua parte la primirea lor în numărul prea fericiţilor.

În Biserica creştină, fiecare zi este consacrată memoriei unuia sau mai multor sfinţi. În afară de aceasta, fiecare zi a săptămânii este hotărâtă unei prăznuiri speciale, astfel încât sambăta este consacrată memoriei tuturor sfinţilor şi a răposaţilor. Rugându-se în fiecare zi, pentru răposaţi, la toate serviciile divine, Biserica cere ca membrii săi să se roage pe cât posibil mai des şi cu mai multă putere pentru rudele lor adormite; însă aceste rugăciuni trebuie a fi cu deosebire săvârşite sâmbăta, care este o zi specială, o zi dedicată tuturor sfinţilor şi răposaţilor. Sâmbăta - Sabat - este un cuvânt din ebraică, care se tâlcuieşte prin repaus. Biserica Ortodoxa consacră această zi memoriei tuturor celor ce au părăsit acest pământ pentru lumea de dincolo de mormânt, memoriei răposaţilor perfecţi (sfinţi) şi răposaţilor imperfecţi, a căror soartă nu este desăvârşit hotărâtă. Biserica cere pentru ei repausul veşnic, dupa această viaţă de suferinţă pe pământ.

În aceste zile toata Biserică, adica toţi credincioşii, au un interes cu totul special asupra sorţii răposaţilor.

Aceste zile se numesc sâmbetele pârinţilor şi se împart în:

1. sâmbetele ecumenice generale;

2. zile de pomenire particulare sau locale.

Sunt cinci sâmbete ecumenice:

1. sâmbăta înaintea Sexagesimei;

2. sâmbăta Sfintei Treimi;

3. cele trei sâmbete din a doua, a treia şi a patra săptămână a Postului Mare, ce sunt instituite de Apostoli.

Slujba divină particulară este aceea ce se îndeplineşte de către o singură persoană sau de către o adunare la domiciliul său, sau la biserică. Acest serviciu privat cuprinde rugăciunile dimineţii şi cele de seară, care conţin rugăciuni pentru morţi, rugăciunile înainte şi după prânz, rugăciunea cu care începe şi se termină orice fapta bună. Rugăciunile particulare, săvârşite cu ajutorul preotului, sunt: slujba morţilor (panachida), rugăciunile de mulţumire (Te Deum) şi sfinţirea apei (agheasma).

Milostenia

După rugăciune, al doilea mijloc de a interveni pentru răposaţi este milostenia pe care noi o facem în amintirea şi în numele lor. A face milostenie este a ajuta cu bunuri pământesti pe cei ce au nevoie de ele, pe săraci, adică pe fraţii noştri. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna răposaţilor păcătoşi. Tot ajutorul dat săracilor Iisus Hristos îl ia asupra Lui: „Pentru Mine aţi făcut”, zicea El; prin urmare, El nu vă vrea să rămână dator către aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apă rece, cei doi bani ai văduvei - toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile făcute de cei vii în amintirea răposaţilor au aceeaşi semnificaţie ca şi când aceste fapte ar fi fost făcute de răposaţii înşişi.

Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur arată toată importanţa milosteniei: „Nimic nu e mai puternic pentru a şterge păcatele decât milostenia; castitatea şi postul nu fac bine decât celui ce le practică şi aceste două virtuţi nu ajuta decât la propria sa mântuire. În timp ce milostenia se răspândeşte asupra tuturor şi îmbrăţişează pe toţi membrii trupului lui Hristos”. Astfel, în explicaţia sa la Evanghelia Sfântului Toma, Ioan Gură de Aur zicea: „Voieşti să cinsteşti pe răposatul tău? Cinsteşte-l prin milostenie şi prin fapte de milostenie, căci numai milostenia scapă sufletele din chinurile veşnice”. Vorbind de plânsul nestăpânit şi de înmormântarile pompoase ca de lucruri total nefolositoare răposaţilor (ca şi viilor, de altfel), el zice: „Milostenia, făcută în numele răposatului, este un mare ajutor pentru mântuirea sa. Îngropăciunile bogate arată nu iubirea pentru cel mort, ci vanitatea. De voieşti să-l plângem cu adevărat pe răposat, îţi voi arăta un alt fel de soi de înmormântare şi te voi învăţa să-l îmbraci cu haine ce se vor scula împreună cu el în ziua Judecăţii şi-l vor slăvi; aceste haine sunt milosteniile ce vor învia odată cu el. Milostenia este o pecete cu care el e pecetluit şi cu care va face să strălucească hainele sale, când va auzi cuvintele: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc”. Acestea sunt lucrurile care îl vor face slăvit, care îl vor face luminos, care îndepărtează primejdia. Să ângropăm morţii într-un chip folositor lor şi nouă, întru slava lui Dumnezeu; să facem milostenie întru numele lor; să le dăm bune merinde pentru drum”.

Numărul mântuiţilor şi al osândiţilor este format din bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neştiutori de carte, domni şi slujitori. Credinţa mântuieşte şi necredinţa pierde pentru totdeauna. Cel ce crede obţine iertarea păcatelor sale pe pământ şi dincolo de mormânt prin mijlocirea Bisericii şi a rudelor; celui ce nu crede nu i se va ierta, după cuvintele lui Iisus Hristos, nici în lumea aceasta şi nici în cealaltă. Noi trebuie să înţelegem prin aceasta nu credinţa pe care o au chiar şi demonii, ci credinţa care se manifestă prin faptele de îndurare către Dumnezeu şi către oameni.

Astfel, cuvintele: „Dumnezeu va da fiecăruia dupa faptele sale”, „Ceea ce omul va fi semănat, va secera”, şi alte cuvinte de acest fel, se referă la A Doua Venire a lui Hristos, când va veni să judece viii şi morţii, căci atunci nici un ajutor nu va mai fi posibil şi nici o rugăciune nu va mai fi primită, Când grozava zi a Judecăţii cea de pe urmă va sosi, timpul ce era dat omului pentru a lucra la mântuirea sa şi la cea a aproapelui va fi consumat. Sfântul Ioan Damaschinul, legând expresiile de acest fel cu sfârşitul lumii, zice că: „Aceste cuvinte se vor îndeplini în adevăr pentru sufletele nepăsătoare de mântuirea lor. Unde se vor găsi atunci săracii? Unde se va căuta un preot? Nu mai e loc nici pentru rugăciune, nici pentru milostivire. Aşadar, până când va sosi acea oră, să ne ajutăm unii pe alţii şi să aducem jertfă de milostenie Domnului Celui îndurat şi milostiv”.

Cele patru ispite ale omului din vremea morţii

Fraţilor, vine ceasul cel mai de pe urmă, când fiecare din noi avem să trecem pragul acestei vieţi.

Va veni moartea azi, mâine, poimâine; nu ştim când vine ziua aceea.

Vai de noi şi de noi în vremea morţii!

Spaima va fi mare, căci satana, cum se arată în Războiul nevăzut,

toată viaţa luptă să ne ducă prin păcat la iad, la veşnica muncă, dar niciodată nu dă atâta luptă ca în vremea morţii.

Să se ştie că patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne dă război vrăjmaşul în vremea morţii:

a. întâi este războiul împotriva credinţei;

b. al doilea, împotriva nădejdii;

c. al treilea, împotriva smereniei, cu slavă deşartă şi cu mândria;

d. şi al patrulea, cu nălucirile cele de multe feluri şi prefacerea slujitorilor nedreptăţii în îngeri de lumină.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne învaţă în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri şi grele ispite din vremea morţii. Şi iată cum:

a. Când vrăjmaşul va începe a ne da război cu mincinoasele lui apucături, prin gânduri de necredinţă în mintea noastra, atunci trebuie să ne tragem înapoi degrabă, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoi, satano, tatăl minciunii, căci nu voiesc nici măcar să te aud pe tine, fiindcă destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfântă a lui Hristos”.

Şi să nu dăm loc în inima noastră gândurilor necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: „De se va sui peste tine duhul celui puternic - adică al vrăjmaşului -, să nu-ţi laşi locul tău. Şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce îndoiala în ce crede Biserica, nu-l băga în seamă şi să nu-i răspunzi. Ci, văzând minciuna şi viclenia lui, fereşte-te foarte mult de el.

Iar dacă eşti puternic în credinţă şi în gândire şi voieşti să-l faci pe vrăjmaş de ruşine, răspunde-i lui: „Biserica crede adevărul”. Şi de-ţi va zice ţie: „Ce este adevărul?” Zi-i lui: „Acela pe care îl crede Biserica”. „Si ce crede Biserica?” „Adevărul”. „Care adevăr?” „Pe care-l mărturiseşte Biserica” şi pururea fii în gând cu rugăciunea către Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

b. Iar când ne războieşte vrăjmaşul cu deznădejdea, să ne aducem aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să moară pentru noi, păcătoşii.

c. Când ne va da război cu slavă deşartă şi cu mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă şi să punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem cu adevărat greutatea păcatelor şi a răutăţilor noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, căci auzi ce zice Sfântul Duh prin gura Proorocului David: Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.

d. Iar dacă ne vor da nouă diavolii război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de îngeri de lumină, să stăm tare întemeiaţi în smerenia cugetului nostru şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în întunericul vostru, că mie nu îmi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinţă în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu şi de milostivirea Lui”.

Şi chiar de ai cunoaşte ca multe din semnele arătate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele şi alungă-le de la tine cât poţi de departe. Şi să nu te temi că nu-I place lui Dumnezeu acest lucru şi această întoarcere a ta, de o faci socotindu-te nevrednic de acele vedenii.

Asadar, ţineţi minte, fraţii mei, că acestea sunt armele cele mai de obşte pe care obişnuiesc vrăjmaşii noştri draci a le unelti împotriva noastră în ceasul cel mai de pe urmă al morţii. Şi fiecăruia îi dă război după plăcerile şi patimile la care îl cunoaşte că este supus mai mult.

Şi să nu uiţi a cere cu toată inima, în ceasul acela, ajutorul rugăciunilor Preasfintei şi Preacuratei Maici a lui Dumnezeu, şi grabnicul ei ajutor te va izbăvi şi va aduce peste sufletul tău mila ei şi îndurarea Preaputernicului Dumnezeu. Amin!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.